Mari invenţii româneşti: prima monedă cu adevărat universală
Dacă treci, la orice oră-a zilei, prin Centrul Vechi al Bucureştilor, pe lângă minunatul loc numit “100 de beri”, n-ai cum să nu vezi, în vitrină, chiar la stradă, bolurile umplute cu mii şi mii de capace de bere; habar n-au, cred, oamenii de acolo pe ce comoară uriaşă se-aşează, molcom, praful…
La vremea aceea, îmi aduc aminte cu o anumită tristeţe – dublată însă şi de un foarte pronunţat amuzament – lumea era dureros de intens bipolară. Eu ţineam (lesne de înţeles, sper) de partea „luminoasă şi justă” a lumii: gaşca alcătuită din copii în primele clase de şcoală primară care locuiau pe la mijlocul Străzii Câmpina, în Domenii, precum şi pe Petre Creţu, în preajma micului magazin de pâine de acolo. Ceilalţi, rivalii noştri, erau cei care locuiau mai ales pe (sau înspre) Sandu Aldea. Prieteni buni n-aş spune că eram cu cei de pe Sandu Aldea; dimpotrivă – şi acum mai ţin minte cum am venit într-o zi, acasă, cu capul spart şi cu unul dintre ochi umflat, exact ca la crabii abisali, de către unul din rivalii noştri. După ce-am zbierat zdravăn atunci când bunicul mi-a curăţat bine, cu tinctură de iod, bucata de scăfârlie cu pielea zdravăn betegită, am informat mândru, pe absolut toată lumea (inclusiv pe poştaşul care nu prea mă iubea, fiindcă uneori mai îndesam frunze, şi-ncă cu kilogramele, în cutia de scrisori de la colţ) că „ălălalt arată, de fapt, muuuult mai rău” (perfect posibil, mai ales dacă l-or fi uns şi pe el, ai lui, cu numita tinctură; oricum, ştiu bine că el plecase acasă cu ambii ochi umflaţi). Dar, în fine, să nu divaghez.
Taxe încrucişate: de-aici şi marele congres
Am fi putut, desigur, şi noi, şi cei dinspre Sandu Aldea, să stăm doar în zona noastră de lume. Dar, vezi bine, asta nu era „omeneşte posibil”. Pe noi ne-atrăgea, mai ales toamna, irezistibila grădină de la Agronomie (unii dintre strugurii care creşteau în mica vie de acolo nu erau deloc răi, pe cât îmi aduc aminte). Şi-atunci trebuia, că n-aveam încotro, să trecem chiar prin curţile celor de pe Sandu Aldea, ca să sărim gardul spre strugurii aşa de priinciooşi pentru metabolismul uman. La rândul lor, ei voiau – iarăşi firesc – să cumpere, atunci când li se făcea poftă, cornuri şi chifle calde de la magazinul de pâine de pe Petre Creţu, pe care însă noi îl păzeam straşnic, uneori zi-lumină. Aşa că într-o zi ne-am decis, şi unii, şi alţii, cumva sătui de pansamente şi de vânătăi, să încheiem un major strategic deal: cum intrăm noi pe teritoriul lor, plătim o taxă; cum intră ei pe teritoriul nostru, fac la fel.
Taxa era plătibilă, sper că te-ai prins, doar în capace de bere bine aplatizate. Erau două şcoli rivale de gândire în legătură cu turtirea capacelor: unii făceau asta cu ciocanul, alţii punându-le, cu un anume meşteşug (nu insista, nu-ţi spun secretul!) pe linia de tramvai, chiar lângă Biserica Caşin (aşa-i, e în mod evident o cacofonie aici, dar ce pot eu face?). Capacele de bere românească de diverse soiuri erau moneda divizionară, iar cele luate de sticlele de beri străine de diverse soiuri aveau, pentru noi, valoarea bancnotelor mari. Habar n-am cum mergeau lucrurile astea la tine pe stradă, dar noi număram în baza 7: exact 7 capace de la berea românească cea mai ieftină făceau cât un capac de bere mai de soi; iar şapte din acestea făceau, evident, cât unul din categoria imediat superioară. După o vreme, am făcut, cu încă doi amici, o curajoasă expediţie de explorare până înspre Brâncuţei, dincolo de Kiseleff, ajungând în final până în Primăverii. Ne-am găsit acolo cu alţi copii de vârsta noastră, care, uf, nu vorbeau o iotă româneşte – din familii de diplomaţi străini, presupun. Iniţial am crezut că trebuie să fumăm pipa păcii cu ei, aşa cum văzusem prin filme: n-a fost nevoie de aşa ceva, însă (aşa că pipa păcii am fumat-o, pentru prima dată, abia mai târziu, în clasa a III-a, în grădina-cinematograf din oraşul Râmnicul Sărat, unde m-am împrietenit, pe bază de schimb de dropsuri, cu nişte copii ai locului). De la copilaşii din Primăverii, cei din familii venite din cine ştie ce alte ţări am rostuit însă, spre disperarea cruntă a celor de pe Sandu Aldea, şi nişte capace de bere cum nu mai găseai, nici dacă dădeai cu tunul, în toată România.
De-aici a şi venit dezastrul cel final al noului instrument de schimb universal: când le-am comunicat, pe ton foarte sec (şi tare îndelung exersat, ca să avem „figuri serioase, aşa ca John Wayne atunci când e supărat rău”), celor de pe Sandu Aldea că ni se pare firesc ca un capac de bere „de după Ocean, d-ăsta cu roşu şi galben aprins” să fie măcar cât 1.000 de capace româneşti (descoperisem deja, la şcoală, şi sistemul zecimal), tot acordul şi toată pacea s-au dus, definitiv, pe apa Sâmbetei. Păcat; dacă n-am fi renunţat la număratul în baza 7 şi n-am fi dat peste cap minunat de funcţionalul nostru sistem de plăţi, mai devreme sau mai târziu, cred eu, chiar şi FMI-ul ar fi trebuit să se împrumute de la noi: la apogeul modei capacelor de bere turtite, doar eu singur aveam vreo 2.500, cu totul, dintre care peste 700, fără absolut nici o zgârietură, le primisem chiar de la bunicul, care mi le-a adus, grămadă, într-o pungă mare, legată – culmea! – cu fundă roşie, foarte lată: cel mai tare cadou primit vreodată, de ziua mea.
