Am pus de-o parte și pentru tine, prietene, o porție zdravănă din muzeul-de-țurțuri!
Undeva pe Splai, între Podul Timpuri Noi și podul ce duce spre Camera de Comerț: jumătate dintre ei, ca să fie a really fair deal, sunt pentru tine 🙂
Când eram mic – adică acu’ vreo 52-53 de ani, ca să fiu cât mai precis – pe primul loc în topul preferințelor mele culinare se aflau, naiba știe cum înghesuite pe fix aceeași treaptă, cea mai înaltă de pe podiumul celor mai gustoase mâncăruri, jumările proaspete și crocante mâncate cu pâine caldă, din cea cu coaja cât mai groasă (plus hrean din acela de-ți dau lacrimile, chiar atunci scos din borcanul cu capac metalic), clătitele cu brânză, coajă de lămâie rasă și multe stafide, mormanele de cartofi prăjiți (rumeniți în untură, dacă se poate) și mâncarea de gutui cu carne trasă mai întâi la tigaie. Acesta era, să fie clar, topul oficial al preferințelor mele culinare, cel pe care îl puteam expune public, fără să se uite adulții mustrător la mine. Topul real era însă (of și of!) complet secret, din motive, cred, suficient de simplu de înțeles. El conținea doar două minuni-fără-de-egal, cel puțin în opinia papilelor mele gustative. The second best dintre aceste mari minuni era zahărul candel, care nu se găsea chiar pe toate gardurile. În plus, toți oamenii mari din jurul meu (bunici, părinți, unchi și mătuși, vecini din categoria celor excesiv de băgăcioși și enervanți, doamna de la grădiniță și apoi doamnele de la școală și, culmea, chiar și unii dintre șoferii pe care i-a avut, pe rând, tata) erau, la vremea aceea, de părere că zahărul mult, puișor, să știi că nu-i deloc bun, fiindcă strică dinții. Așa că am avut, o vreme, câteva depozite secrete de bucăți de zahăr candel prin casă (unde mi le găseau mai tot timpul ai mei) sau prin garaj (unde mi le găseau furnicile din curte, entuziaste foarte). Dar, repet, zahărul candel, oricât de bun e la gust, era doar preferința mea de pe locul doi.
Pe primul loc, cam la 30 de ture de stadion înaintea zahărului candel (țin minte că asta credeam eu că e distanța, deși habar nu mai am cum am calculat cu-atâta precizie) se aflau însă țurțurii. Știam câteva case din Domenii (multe dintre ele chiar pe Câmpina, strada pe care locuiam atunci, dar și câteva de pe Petre Crețu) al căror acoperiș era, iarna, o fabrică nesecată de țurțuri transparenți și foarte mari. Ceea ce era grozav: dacă reușeam cumva să dau jos, cu efort și cu mare noroc, un astfel de țurțure lung de 50 sau 60 de centimetri, să zicem, îl spărgeam în două sau în trei (depinde cu câți prieteni de joacă eram, la momentul acela) și tot îmi rămânea destul. Singura mea problemă era faptul că nu-i puteam aduce și ține în casă pe numiții țurțuri, fiindcă se topeau tare repede (LOL și LOL). Pasiunea pentru minunile cele așa de reci că, dacă nu erai atent, ți se putea lipi limba de ele s-a mai ostoit, în timp (și cred că și cu tine s-a întâmplat la fel); dar ieșit azi la shopping și la căutat ceva fragmente de realitate care merită fotografiate am găsit, absolut din întâmplare, și niște țurțuri într-adevăr grozavi. Iată-i aici, prietene, pe unii dintre ei! Și ia zi, da’ serios, chiar nu vrei și tu măcar o bucățică?!
La Mănăstirea Radu Vodă.
Unul singur, într-o curte pe Cuza Vodă.
Tot pe Cuza Vodă. Și casa e realmente FOARTE frumoasă.
La nici 200 de metri de Piața Norilor: ăsta da țurțure!
