Gemul englezesc de portocale şi sfârşitu’ cel dramatic al Marilor Descoperiri Geografice
Cine s-ar putea gândi, vreodată, că aşa un gem minunat ar putea fi cauza directă a încetării definitive a Marilor Descoperiri Geografice?
Cum şi de ce-a-nceput Epoca Marilor Descoperiri Geografice, asta cred că ştie toată lumea: din cauza eşecului crunt al Cruciadelor, una peste alta. Vreme de mai multe generaţii, Europa creştină s-a tot ostenit să-i alunge pe musulmani din Ţara Sfântă. Din motive nu doar religioase, ci şi economice. Comerciale, mai exact. Expansiunea bruscă a lumii islamice a pus Europa în situaţia de a primi, în continuare, ca şi înainte de epoca primilor califi, produse exotice venite din India, Sud-Estul Asiei şi China. Doar că acestea erau mult mai scumpe ca înainte de expansiunea Islamului, ceea ce a iritat pe toată lumea, de la Papi şi regi şi până la târgoveţii mărunţi, care trăiau din comerţul cu amănuntul. După câteva sute de ani de încercări nereuşite de-a-i bate pe sarazini, europenii au lăsat-o baltă cu Cruciadele şi-au plecat spre Indii pe Ocean – fie pe Atlantic, înspre Sud, de-a lungul coastei Africii, în speranţa că, la un moment dat, o vor putea coti spre Est; fie, tot pe Atlantic, dar direct spre Vest, în speranţa că, la un moment dat, vor ajunge direct pe coastele Asiei (calcul esenţialmente corect, dacă n-ar fi, puse tocma-n drum, cele două Americi). Cum şi când s-a sfârşit, însă, epoca marilor călătorii de explorare, asta nu ştie, fac pariu, mai nimeni.
Plan ambiţios şi amănunţit, în cartierul Domenii
Lucrurile s-au întâmplat aşa: prin 1965, dacă îmi aduc eu bine-aminte, trăiau în Domenii (mai precis pe la jumătatea străzii Câmpina, cum se chema pe-atunci artera rutieră care leagă Biserica Caşin de Piaţa Domenii) câţiva prieteni buni, care se ştiau, practic, de-o viaţă. Cel mai mare dintre ei avea, la vremea aceea, cam şapte ani şi jumătate. La sfârşitul verii anului în cauză, eu, Săgetător, împlineam şase ani şi opt luni, fiind al treilea din grup, în ordinea descrescătoare a vârstelor. Nu mai ţin minte, exact, de ce ne-am decis noi, cu toţii, să plecăm de-acasă. De fapt, nici nu prea are importanţă. Pentru povestea noastră, esenţial e doar faptul că ne-am vorbit, în tihnă, şi-am croit un plan. Unul de toată isprava, de fapt.
Mai întâi, ar fi trebuit să ne refugiem în Herăstrău, pe una din insulele din mijlocul lacului, unde să locuim până aveam să plecăm spre Munţii cei Mari care separă India de Asia Centrală. Personal, eu voiam să văd dacă-i vreo şansă să găseşti cămile de Gobi şi-n pădurile cele verzi din nordul Indiei. Alţii din grup păreau, mai degrabă, interesaţi să dea de Yeti, omul zăpezilor, pe care ar fi vrut să-l prindă într-o capcană, cu caramele mari drept momeală (asta, desigur, doar dacă n-am fi putut să ne împrietenim cumva cu el). Ce urma să facem după ce-am fi ajuns în Himalaya, asta nu mi-i deloc clar. Dar, cum pe lista lucrurilor pe care plănuisem deja să le luăm cu noi erau şi un instrument de bucătărie care-avea şi un toporaş (ca şi un cap turtit, numai bun de bătut şniţele), precum şi câteva pagini dintr-un manual de marinărie al tatălui meu, presupun că am fi putut construi, eventual, o plută, dacă-am fi ajuns la Oceanul Indian sau la Pacific.
Pregătiri întrerupte (ce groaznic!) de un scaun de bucătărie instabil
Ştiam, din cărţi (aceia dintre noi care deja citeam, măcar aşa, niţel), din poveştiile bunicilor, ca şi din filme, că dacă pleci la drum lung, n-ar fi deloc rău să ai la tine fie bani destui, fie obiecte preţioase. Cum bani lichizi n-am reuşit să strângem, împreună, decât vreo 96 de lei, plus câteva ruble, plus vreo trei dolari, mai mulţi dintre noi ne-am pus, temeinic, pe scos, cu ciocanul şi o şurubelniţă cu mâner roşu, folosită în chip de daltă, „diamantele şi briliantele şi rubinele” din medaliile şi decoraţiile taţilor noştri. Cât de tare s-au bucurat aceştia – inclusiv tata, Dumnezeu să-l odihnească în pace – când au constatat că nu mai au ce pune pe uniformele de ceremonie, asta-i cu totul altă poveste.
Bun: am obţinut aşa un pumn de fărâme de sticlă frumos colorată (doar nu credeţi că foloseşte cineva pietre preţioase pe bune ca să le încastreze în metalul din care-s făcute ordinele şi medaliile), am pus banii despre care am vorbit în două batiste aşezate una peste alta, savant înodate şi ne-am apucat să ne facem bagajele. Şi să adunăm provizii, cât mai multe şi mai hrănitoare. O cutie de pantofi plină-ochi cu bomboane de pom – strânse încă din iarna precedentă – a fost un bun început. Eu l-am rugat pe bunicul meu să-mi dea ceva carne uscată, aşa cum au indienii. Dezamăgit crunt, când am aflat că pe la noi nu se află-aşa ceva, am acceptat în schimb, cu bucurie, o bucată de slănină, după ce l-am convins pe bătrân că doar vreau să mă lămuresc dacă furnicile pot fi obişnuite să mănânce şi altceva decât zahărul pe care-l căutau, cu disperare, prin cămară. Iar unul dintre noi s-a hotărât să contribuie, generos, cu „opt sau nouă borcane de dulceaţă, că au ai mei vreo trei rafturi pline”. Aşa că s-a dus în cămară, târând după el un taburet de bucătărie, pe care s-a suit ca să ajungă la borcane. Dar, pe cât înţeleg, fie scaunul era mai vechi şi mai şubred, fie doar amicul meu s-a dezechilibrat, cine ştie cum. A aterizat cu fundul într-un coş în care ai lui ţineau morcovi şi albitură, dar a agăţat, în cădere, şi două borcane de pe raftul pe care tocmai cotrobăia. Pe unul l-a prins cumva în braţe, dar altul – unul mare, cu gem grozav de portocale, primit tocmai din Anglia – s-a spart în mii fărâme. Aşa că ai lui l-au prins, exact atunci când încerca să pună, cu linguriţa, ce mai putuse recupera din dulceaţa cea minunată de portocale, numai bună pentru breakfast, într-un borcan cava mai mic.
După ce l-au strâns niţel cu uşa – ne-a zis, spăşit, inclusiv că ai lui l-au gâdilat până n-a mai putut răbda şi, printre hohote de râs, a dat în vileag totul – amicul nostru i-a condus până în colţul din spate al garajului, unde se şi afla depozitul nostru central de provizii, pentru călătoria spre Munţii cei Mari din Asia. Aşa a aflat, în final, şi mama ce se întâmplase, de fapt, cu o plapumă mai veche, care-ntr-o zi dispăruse brusc din casă: tăiată-n două, cumva, fiecare dintre jumătăţi fiind cusută, aşa cât ne pricepusem, plus că era şi lipită, în zona tăieturii, ca să ţină mai bine, cu mult leucoplast roz, de la farmacie, plapuma în cauză ar fi urmat să fie, pentru noi toţi, o piesă de rezistenţă în nopţile reci.
Odată cu descoperirea şi capturarea de către adulţii cei atât de neînţelegători a depozitului nostru secret, din fundul garajului, şansele continuării în forţă a Epocii Marilor Descoperiri Geografice s-au şi ripit, definitiv, ca fumul. Am suferit, o vreme, dar – norocul meu! – peste câteva săptămâni m-au dat ai mei la şcoală, unde lecţiile de caligrafie mi-au mâncat, mai multe luni, ca şi joaca şi alergatul din pauze, toată energia. Aşa că nu-am mai avut vreme să mă gândesc la ce n-am mai apucat noi să descoperim, în Asia Centrală şi-n India.
Din când în când, însă, o întrebare vădit perenă mai iese la lumină şi tot nu-mi dă pace, o vreme: or fi ajuns, totuşi, măcar unele cămile din pustiul Gobi până în pădurile cele frumoase din nordul Indiei, trecând peste Himalaya? Ştie cineva?
