O fabuloasă fabulă, la 1784 publicată: de ce-o citim şi azi, cu gândul la…
Da, pot admite, leul din fabulă ar putea fi măcar niţel surprins, dacă nu tare temător, când dă cu ochii de mândreţe de cocoş.
Unele fabule, trebuie să-ţi spun asta, îs bizare rău, măcar în parte: aceea, de exemplu, în care La Fontaine ne povesteşte cum „Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat, / Ţinea în clonţ un boţ de caş furat” (am mari dubii, serios vorbind, legate de faptul că pot fi corbii, în realitate, atât de dedaţi consumului de produse lactate).
Alte fabule, însă, îs – din tot soiul de perspective şi motive -cu totul altfel. De exemplu, limbajul în care-s scrise unele poate avea o savoare cu totul specială. Prefer, din acest motiv, volumul Alese fabule acum întâiu pre limba rumânească înturnate, publicat la Viena, în 1784, de Nicolae Oţălea, cel care se prezenta pe sine însuşi ca fiind „practicantu crăieştilor de cămară venituri a deregătoriii Denta” (ediţia din care citez aici e aceea îngrijită şi prefaţată de Mircea Popa, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985).
A opta fabulă, intitulată De asin, leu şi de cocoş (o adaptare după Esop) ne spune: „Cocoşu şi asinu păştea dinpreună, leu s-au apucat de asin, iară cocoşu, spre norocu lui, au început a cânta, şi îndată au început leu a fugi; că aşa se povesteşte, cum leu de viersu cocoşului foarte să teme. Asinu au gândit că de el fuge, de aceea îl batjocorea, alergând după el; iară leu văzându-să a să goni de asin, când au fost de cocoş destul dăpărtat, ca să nu îi auză cântatu, bucuros au stat şi s-au apucat de asin, tot fărâme rumpându-l; asinu mai înaintea morţii au zis: Vai, eu sunt de tot fără minte şi nefericit, că neffind din părinte tare născut, am venit cu acesta a mă bate”. Învăţătura fabulei e că „mulţi oameni cu gura sunt bărbaţi, dară nu cu fapta”, ceea ce mă duce cu gândul, automat, aproape, la „marii” noştri oameni politici de toate culorile (mă rog, pe câţi nu i-a strâns deja DNA-ul). Şi aceştia, exact ca şi asinul din fabulă, îs buni numai să pălăvrăgească despre tot soiul de planuri, dar de făcut, în realitate, nu fac niciodată mare lucru (asta, desigur, dacă nu luăm în calcul sforăiturile şi integramele pe care, uneori cu mare chin, reuşesc să le rezolve, în Parlament). Pân’ la urmă, dacă-l comparăm cu ei, asinul din fabulă, aşa looser cum îi el, săracul, este măcar cu 88 de ture de stadion mai preferabil: cel puţin are patru picioare, fiind, deci, infinit mai stabil, chiar în galop, decât politicienii noştri; plus că, să nu uităm, are şi mândră coadă, cu pămătuf la capăt (ceea ce, of şi of, nici măcar greii greilor, cum ar fi un Miki Şpagă, un Adriean Videanu sau un Dan Ioan Popescu n-au avut; şi, of şi of, nici n-or să aibă vreodată).
