Cum te duce ştiinţa, dracu’ s-o pieptene, pe cărări aiuritoare, pline-adesea de groaznice erori
Graffitti în Parcul Carol: misteru-i complet lămurit, 1923 nu face trimitere la marea Constituţie adoptată în acel an, ci la naşterea unei mari echipe de fotbal.
Noi credem, cu toţii – sau, mă rog, măcar mulţi dintre noi, de exemplu aceia care nu-s tot timpul ocupaţi cu manelele şi cu cetitul, pe silabe, al tabloidelor, în căutare de ceva ştiri picante – că ştiinţa-i bună. Fiindcă, aşa cum ni se spune la şcoală, încă din clasele mici, ea te scoate din beznă şi te aruncă-ntr-o lume luminoasă şi clară, unde înţelegi, cu uşurinţă şi precizie, totul.
Dar, la naiba, încrederea excesivă-n ştiinţă, lumina lumii, îi o tâmpenie mare cum nu-i alta. Şi, of şi of, pot – din păcate – demonstra, şi încă la marele fix, adevărul unei asemenea aserţiuni pe care, în mod obişnuit, omul obişnuit n-o poate susţine (poate ar fi de-acord cu aşa directă zicere doar mulţi dintre parlamentari – aceia dintre ei care, cu mare osteneală, reuşesc să rezolve, căznindu-se ore-n şir, doar integrame simpluţe).
Inscripţiile presupus pro-monarhiste: tare dibace mesaje
De câţiva ani încoace, prin multe locuri din târgul Bucureştilor (nu-i pot zice chiar oraş, dacă tot are mormane de gunoaie înalte chiar şi de câţiva metri, până şi în plin centru – alo, se-aude, doamna Firea?) găseşti, adesea plasate în locuri complet surprinzătoare, inscripţii scurte, cu doar patru cifre: 1923. Uau! (sau wow!, pentru anglofilii înrăiţi), mi-am zis privind adesea astfel de inscripţii, uite proba că pro-monarhiştii nu numai că sunt din plin prezenţi în România, dar ei sunt, ce surpriză, şi extrem de deştepţi şi inventivi. Aceasta era, mă jur, convingerea mea. 1923 e, la urma urmei, anul adoptării Constituţiei României Mari. Care, să nu uităm, era regat, nu republică (chiar şi hidrotehnicianul Ion Iliescu ştie, sper, asta – vezi Articolul 1: “Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil”).
Bun, mi-am zis în numeroase ocazii, dând nas în nas cu graffitti-uri mai discrete sau, dimpotrivă, cu inscripţii având cifrele de câte-un metru şi jumătate: tare dibaci pro-monarhiştii aceştia, cum fac ei aşa mare economie de vopsea dar reuşesc, totuşi, să ne spună, în doar patru cifre, atât de multe: despre monarhie constituţională, despre votul universal pe bune, despre o modernizare masivă şi rapidă – tot pe bune – a ţării, despre conducători cu adevărat responsabili, despre reformă agrară… Şi despre multe altele, de fapt. Toate, legate – într-un fel sau altul – de anul 1923, momentul istoric în care, ne spun Şerban Rădulescu-Zoner, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Dumitru Şandru şi Apostol Stan (în lucrarea lor intitulată Istoria Partidului Naţional Liberal, publicată în anul 2000) a fost adoptată noua Constituţie, una “mult mai progresistă comparativ cu cea din 1866, fiind una din cele mai moderne şi articulate constituţii din Europa acelor ani şi cea mai democratică din câte a avut România”.
Aşa deci: ani în şir am crezut că inscripţiile stradale alcătuite din cele doar patru cifre mai sus pomenite sunt nimic altceva decât rodul efortului sistematic al susţinătorilor curentului de restaurare a ordinii constituţionale cu adevărat legitime. Câtă eficienţă, eleganţă şi simplitate în astfel de mesaje, îmi ziceam, mut de admiraţie. Aceste trăiri intense – ah, ce mulţumit eram pe când credeam, citind pe ziduri 1923, că mai există, iată, destulă normalitate, ca şi inteligenţă, în viaţa politică românească – s-au dezumflat, brusc, acum câteva zile. Atunci când o inscripţie pe un zid din Parcul Carol m-a lămurit, definitiv, că 1923 nu-i deloc o trimitere oblică, dibace, la anul adoptării marii Constituţii, ci anul înfiinţării echipei de fotbal Rapid. Iată, deci, cum sciinţa istoriei – aceea pe care latinii o descriau ca fiind magistra vitae – m-a păcălit, m-a indus în eroare, m-a făcut s-o iau pe arătură. Da’ rău de tot, de – cum se zice la mine-n cartier – mai că m-a lăsat fără aer. Deşi-s stelist (de fapt eram, fiindcă acum Steaua nu prea mai există, în realitate), nu mă pot abţine Hai Ra-pi-du’! (giuleştenii să mă caute, dacă simt ei nevoia aceasta: accept voios strângeri de mâini, mulţumiri, ca şi pahare cu bere; cu ghimbir, dacă se poate).
