O porţie zdravănă de Valmy: dar, fiţi atenţi, nu vorbim aici despre îngrijirea tenului
20 septembrie 1792, Valmy: o bătălie care a salvat noile idei injectate în realitatea politică de către Revoluţia Franceză
La 20 septembrie 1792, în chip absolut uimitor pentru mai toţi specialiştii în chestiuni militare din epocă, armatele Republicii Franceze opreau, pe câmpul de luptă de la Valmy, ofensiva combinată a armatelor Prusiei şi Austriei, care mărşăluiau spre Paris. Mulţi istorici sunt de accord că acest episod a fost momentul în care puterile anti-revoluţionare de pe continent au ratat, prosteşte, şansa cea mai bună de a rade de pe faţa pământului, cât mai rapid cu putinţă, Revoluţia Franceză (ca şi şansa de a stopa, încă din faşă, uriaşele consecinţe pe care această revoluţie le-a produs, de atunci încoace, în întreaga lume).
Ce-i aia revoluţie: reţeta reală, pe scurt
Revoluţia Franceză a însemnat, între altele, abolirea tuturor privilegiilor feudale; ca şi transformarea a opt sau nouă zecimi din întreaga populaţie a ţării (vorbesc aici despre locuitorii din mediul rural) în oameni liberi, proprietari de pământ, cu drepturi şi obligaţii cetăţeneşti depline. O uriaşă redistribuire a proprietăţii agrare, în favoarea ţărănimii libere, a consolidat rapid noul regim: orice fel de atac militar împotriva Franţei era considerat, mai devreme sau mai târziu, de către majoritatea populaţiei, ca fiind nimic altceva decât o încercare de revenire la situaţia de odinioară, în care ţăranii nu erau proprietari, ci doar prizonieri – lipsiţi de suficiente drepturi, dar împovăraţi de obligaţii – ai legilor şi cutumelor medievale.
În plan strict militar, Revoluţia a însemnat, la început, o hemoragie uriaşă de cadre instruite: cei mai mulţi dintre ofiţerii de toate gradele erau nobili; şi ei fie au murit pe eşafod, fie au ajuns prin puşcării, fie au fugit mâncând pământul, îngroşând rândurile emigranţilor. Pe cale de consecinţă, puterea armată a Franţei a fost serios destructurată iniţial; dar, concomitent cu acest proces, constituirea unor unităţi tot mai consistente de voluntari, ca şi promovarea în funcţii de comandă a unor ofiţeri ceva mai tineri (unii dintre ei extrem de talentaţi în meseria armelor) au generat şi rezultate pozitive (acestea crescând enorm, cantitativ şi ca ritm, în special după Decretul mobilizării în masă, adoptat spre sfârşitul lui august 1793).
Prima coaliţie contra Franţei: spaimă mare, în toată Europa
Înspăimântate de reformele antifeudale din Franţa, marile puteri europene ostile ideii de revoluţie au decis să-şi folosească, împreună, resursele de putere pentru a readuce Parisul pe „calea cea bună”. Încă din august 1791, regele Prusiei şi împăratul Ausdtriei au declarat, la Pillnitz, că au de gând să intervină în Franţa, pentru a restaura ordinea anterioară revoluţiei izbucnite în 1789. Pentru atingerea acestui scop, prusacii au alocat în jur de 40.000 de oameni, iar austriecii – cam 28-30.000. Aceştia erau sprijiniţi de 5.000 de soldaţi din principatul german Hessen, ca şi de 8 (sau poate chiar 15) mii de emigranţi francezi, din rândul nobilimii, constituiţi în special în unităţi de cavalerie. Acestor peste 80.000 de oameni, Franţa le putea opune, în toamna lui 1792, cam 36.000 de oameni, conduşi de generalul François Etienne Christophe Kellerman, comandantul Armatei de Centru, precum şi alţi 18.000, conduşi de generalul Charles François Dumouriez, comandantul Armatei de Nord.
La 20 septembrie 1792, trupele prusace – conduse de experimentatul general Karl Wilhelm Ferdinand, duce de Brunswick, au atacat în două episoade succesive armata franceză, în zona localităţii Valmy. Francezii au rezistat – spre uimirea generală, căci armata prusacă era considerată, după marile victorii obţinute, cu o generaţie mai devreme, de către regele Frederic al II-lea, ca fiind cea mai eficientă din Europa. Revoluţia a fost astfel salvată; şi, în plus – aşa cum scrie Brendan Simms în Europa: Lupta pentru supremaţie de la 1453 până în prezent (vezi ediţia recent apărură la Polirom, p. 127) – la mai puţin de două luni după Valmy, „Convenţia, care succedase Adunarea legislativă, şi-a emis primul Decret public de Fraternitate şi Ajutor faţă de Popoarele Străine”. Promisiunea Parisului de a acorda sprijin „tuturor popoarelor care vor să-şi redobândească libertatea” a deschis, în mod clar, o dublă cutie a Pandorei: cea a exportului de revoluţie; şi cea a primei încercări, în Epoca Modernă, de a dobândi hegemonia deplină în Europa.
Măcar din aceste cauze merită, cred, să ne amintim, măcar câteva minute în fiecare an, la 20 septembrie, că Valmy înseamnă şi altceva decât o vestită şcoală internaţională de cosmetică.
