Până şi trompa elefantului? Până aici!
Deşi prietenii m-au sfătuit să încerc, cel puţin până se stabilizează pe traiectorie blogul meu pornit cu doar o zi în urmă, exclusiv subiecte uşurele, vă propun să discutăm azi, vreme de câteva minute, despre limite. Mai precis, despre cât (sau câte) poţi îndura, fără să te abaţi din drum şi fără să-ţi ieşi din pepeni; ca şi despre când anume şi de ce îţi sare, definitiv, muştarul.
Un răspuns interesant – şi vădit neaşteptat – la o astfel de întrebare se află în romanul Salammbô, al lui Gustave Flaubert. E, de altfel, o carte pe care o recomand oricui, inclusiv pentru scenele cele grozave de ospăţ, cu descrierea foarte minuţioasă a meniurilor, tare exotice pentru gustul şi posibilităţile omului obişnuit de azi.
Unul din personajele centrale ale cărţii lui Flaubert e generalul cartaginez Hamilcar (personaj istoric absolut real, care a fost, între altele, nu numai un strălucit strateg şi om de stat, ci şi tatăl lui Hannibal). Atunci când revine acasă, dintr-o lungă călătorie peste mare, Hamilcar Barca află că, în lipsa lui, i s-au întâmplat multe nenorociri, de toate felurile. Mercenarii răsculaţi, îi spun lui Hamilcar apropiaţii şi slujitorii săi, „au prădat şi au pustiit tot” (p. 483, în ediţia publicată la Editura Univers, în 1979): au tăiat din rădăcini livezi întinse, au furat mai toată provizia de făină, au omorât turmele şi ciobanii, au incendiat până „frumoasa casă cu grinzi de cedru”, au îndemnat sclavii să fugă şi au furat – sau au mâncat – toţi caii, „măgarii catârii şi boii din Taormina”. Hamilcar ascultă impasibil, ştiind că aceste uriaşe averi risipite de rebeli sunt nimic faţă de comorile bine ascunse într-o pivniţă secretă – grămezi de bani, pietre preţioase, ca şi „spinări de broască ţestoasă, pline cu perle” (p. 488). Apoi, Hamilcar află şi că întreaga cetate e căzută pradă zvonului că fiica sa, Salammbô, „îşi alege iubiţii printre mercenari” (p. 475). Confruntat brusc cu acest nou necaz, „Hamilcar simţi cum îi fuge pământul de sub picioare” (p. 476), dar îşi revine extrem de rapid. În final însă, află şi că, dintre toţi elefanţii săi, cei mai mulţi fuseră ucişi, probabil la beţie, de mercenarii răsculaţi. Doar trei dintre pahiderme mai rămăseseră în viaţă „şi zăceau în praful din mijlocul cuţii”. Iar unul dintre elefanţi, cu „trompa retezată”, îndoindu-şi genunchii „şi aplecându-şi capul uriaş”, încerca în van „să-şi aline stăpânul cu ciotul hidos ce-i rămăsese” (p. 493). Acela pare a fi fost momentul în care Hamilcar Barca n-a mai putut îndura nici o picătură în plus de durere, amărăciune şi mânie. Cum, mercenarii barbarii nu numai că s-au răsculat, nu numai că au jefuit, dar au tăiat până şi trompa elefantului iubit? Acela a fost momentul în care, de fapt, sugerează Flaubert, Hamilcar s-a şi decis să se răzbune crunt pe rebeli. În mod clar, trompa retezată a elefantului său preferat pare să fi fost, pentru Hamilcar, cum se zice în popor, picătura care a umplut definitiv paharul.
În cazul meu…
Elefanţii fiind ceva mai răruţi în ziua de astăzi, unul ca mine nu se poate enerva cumplit din aceleaşi motive ca şi personajul lui Flaubert. Asta nu înseamnă însă că nu există, şi pentru mine, episoade ce sunt exact picătura ce umple paharul. Ani de zile în şir, de exemplu, am văzut, într-o piaţă aflată la doar doi paşi de casa mea, acelaşi miliţian umflat (îmi pare rău, dar nu pot să-i zic poliţist), care fura, pur şi simplu, zilnic de pe tarabe, plase întregi de marfă. Repet, zilnic. Uneori şi de câte două ori pe zi. Noroc că se închidea piaţa la vremea serii, fiindcă altfel s-ar mai fi aprovizionat încă o dată şi în schimbul III. Nici unul dintre tarabagii păgubiţi în mod repetat (şi în mod evident cu obraznică premeditare) nu îndrăznea, niciodată, să spună nimic, deşi toţi vedeau ce se întâmplă. Că, de, domnul poliţist poate da amenzi, îşi poate chema colegii, ehe, câte mai poate el face el… Aşa că precupeţii preferau sistematic să se lase furaţi, fiindcă ştiau că oricum nu pot protesta cu folos împotriva unui întreg sistem ticăloşit. Tipul acesta de episod, în care exact cel pus să apere legea şi proprietatea fură aproape fără oprire, mă umple totdeauna de revoltă şi furie.
În alte ocazii, destule la număr, controlorii de pe RATB sunt picătura care îmi umple definitiv paharul. Atunci când, fără să deranjeze vreodată grupurile masive de golani agresivi – mai albi sau mai tuciurii, nu contează – care nu au niciodată bilet, se năpustesc exact ca nişte velociraptori hulpavi asupra oricărui alt pasager – şi mai ales asupra studenţilor (care pentru mulţi RATB-işti sunt, în mod evident, un soi special de duşmani ai poporului ce ar trebui exterminaţi, dacă s-ar putea). Şi acest tip de comportament mă umple totdeauna de revoltă şi furie.
Dar tu, prietene, când simţi că ţi s-a umplut definitiv paharul? Atunci când constaţi că politicienii de toate culorile ne mint fără oprire? Atunci când simţi, pe pielea ta, că statul nu uită să te jupoaie şi de ultimul tău leu, dar nu face nimic pentru tine? Atunci când tu trebuie să stai la cozi interminabile, prin policlinici şi spitale prăpădite, fără aparatură şi fără medicamente, iar potentaţii zilei îşi grijesc sănătatea doar pe la Viena sau prin Turcia, sau chiar prin Statele Unite? M-aş bucura să putem vorbi în tihnă despre toate astea. Dar m-aş bucura şi mai tare dacă, măcar din când în când, am putea stârpi astfel de abuzuri.
