Prietenu’ de sticlă de sub pernă
Cel despre care vă vorbesc aici era mai mic, mai rotunjor , precum şi cu mai multe culori
Pot spune, fără absolut nici un fel de ezitare, că iubesc peştii de sticlă. Într-o lume unde la tot pasul dai peste multe-multe chintale de ifose şi în care – pe cât am aflat eu, în obositor de numeroase ocazii, de la tot felul de persoane – nu-i deloc cool să recunoşti, de exemplu, că eşti de la ţară, sau că ai avut în casă mileuri pe televizor şi carpete cu răpirea din serai puse pe pereţi, eu – repet – chiar iubesc intens peştii de sticlă.
Motiv foarte serios
Bunicul meu dinspre mamă, Dumnezeu să-l odihnească în pace, avea doi. Unul era mai mare şi cam greu, iar eu credeam – aveam vreo patru sau cinci ani la vremea aceea – că se uită urât la mine. Al doilea era ceva mai mic. Rotunjor, cu aripi scurte şi o coadă de toată isprava, cu multe pete maro, portocalii şi galbene, dar şi albastre şi verzi, acest peşte făcut din sticlă era prietenul meu. Şi, într-o anumită măsură, confidentul meu cel mai bun, cel puţin atunci când ai mei mă duceau la bunici. Bunicul avea, în casa lui de pe o stradă aflată la vreun kilometru de Piaţa Obor, o pivniţă adâncă, în care ţinea cărbunii pentru iarnă, precum şi un polizor mare, cu motor electric, pentru acuţit cuţite. Scara era chiar abruptă şi bunicul nu mă lăsa niciodată să cobor acolo. Luni de zile am încercat să-l fentez cumva, să pun mâna pe cheie şi să cobor în pivniţa cea plină de cărbuni (care în mod firesc – sper din inimă că înţelegeţi şi voi asta – era enorm de interesantă, de moment ce doar oamenii mari puteau intra acolo). N-am reuşit să ajung în pivniţă decât mult mai târziu, dar am plănuit în detaliu ce provizii şi dotări mi-ar trebui pentru explorarea temeinică a locului către care ducea scara cea abruptă. Dar planul acesta îmi dădea şi multe bătăi de cap. O să stau mai multe zile acolo? Ar trebui, poate, să iau cu mine şi o pătură, precum şi măcar vreo două felii mari de plăcintă cu mere? Nu aveam cu cine să mă sfătuiesc în legătură cu toate acestea – bunicul era, predictibil, extrem de refractar la orice discuţie legată de pivniţă, bunica la fel, iar căţeaua lor, Ciucurica, era ocupată tot timpul cu alungarea în pomi a pisicilor din tot cartierul. Dar peştele de sticlă mă asculta, credeam eu, cu mare atenţie. Eram atât de buni prieteni încât l-am luat cu mine, în vreo două rânduri, chiar şi la cinematograf; şi am încercat să-i explic filmele, ca eventual să priceapă mai bine. Ce va fi priceput bietul peşte atunci când unii din sală ţipau, cât îi ţineau bojocii, Pensionarii cu faţa la perete!, dacă actorii se sărutau (ceea ce nu se întâmpla prea des în filmele pe care le puteai vedea prin anii 60), nu am aflat încă.
Atunci când bunicii mă puneau să dorm după-amiaza şi mie nu mi-era deloc somn, îl puneam pe prietenul meu de sticlă cel tare frumos colorat sub pernă, şi drept urmare statul în pat era, vreme de vreo două ore, ceva mai puţin chinuitor. Între timp, bunicii mei dinspre mamă s-au prăpădit. Nici locuinţa lor nu mai există. Strada întreagă a fost demolată şi în locul caselor modeste, dar îngrijite, al curţilor şi al pomilor (cei atât de priincioşi pentru pisicile fugărite de Ciucurica)
se ridică acum nişte şiruri de blocuri gri-murdar, cu multe etaje (şi lifturi permanent stricate, „aşa, ca să fie viaţa mai veselă pentru locatari”, cum zice un domn care l-a cunoscut bine pe bunicul). Nici cei doi peşti nu mai există. Habar nu am, pur şi simplu, ce s-a îmtâmplat cu ei. Pe cel mare, desigur, nu-l regret prea tare. Dar de acela mai mic – cel despre care v-am povestit aici – mi-e tare dor. Aşa cum mi-e tare dor de bunicul, de bunica şi chiar de Ciucurica (deşi acum 50 de ani nu eram deloc în relaţii bune cu ea, eu ţinând în mod constant cu pisicile pe care căţeaua, deşi bătrînă, cam şchioapă şi aproape oarbă, le fugărea cu destoinicie şi aproape fără oprire). Aşa că, toate acestea fiind spuse, reiau: eu chiar iubesc intens peştii de sticlă. Chiar dacă, evident, ei rămân, una peste alta, o întrupare aproape perfectă a kitsch-ului.
