Un fel de Battle Hymn of the Republic, da’ mult mai scurt: PUIE MONTA!
O fotografie ceva mai veche, dar care probează, foarte clar, un fapt indiscutabil: PUIE MONTA! e o strigătură politică la fel de populară, de fapt, ca şi cântecele celor de la Abba, care erau – îţi mai aduci aminte, nu? – la mare modă prin anii ’70 ai secolului trecut.
Pân’ la urmă, goana după o viaţă sănătoasă a provocat (sau măcar a catalizat) textul ăsta (într-o anume măsură, desigur). Să-ţi explic, ceva mai pe îndelete: ieri dimineaţă am plecat, pe la ora 10, spre Obor, să caut mere mai bune, dacă se poate, decât cele de la Piaţa Norilor, unde fac de obicei cumpărăturile. Am găsit în hala cea nouă numitele fructe – frumoase şi gustoase, ca şi destul de ieftine, ceea ce nu-i deloc de colea – şi-am plecat apoi spre metrou, ca să mă duc spre casă. La câţiva metri de McDonald’s – acela de pe colţul dinspre parc al magazinului Bucur Obor – am nimerit, în timp ce păşeam agale şi mă gândeam la ale mele, în mijlocul unei cete de fiinţe bipede şi cam agitate. Unul dintre bipezii care ştiau, întrucâtva, să şi vorbească, mi-a pus în braţe un pliant de campanie al PSD şi o fotografie „minunată”, cum zicea el, cu Victor Ponta. Am lăsat jos plasa cu mere şi i-am returnat omului pliantele şi poza. Mi le-a trântit înapoi în braţe. Iarăşi i le-am dat înapoi. „Cee, băăăă, nu le iei, da’ di ce, băăăă, că a scăzut TVA-ul, băăăă!”. S-a supărat rău de tot bipedul în cauză când i-am zis, cât am putut eu de duios: „Unu: bă să-i zici, stimate domn, lu’ mămica matale; şi doi, chiar n-am de gând să votez borfaşi”. A urmat apoi un schimb de replici ceva mai acid; îmi pare, într-un fel, rău pentru avântatul (să-i zicem aşa) susţinător al fostului premier Ponta, dar, pe bune, nu cred că vocabularul său activ e mai mare de 50 de cuvinte, cu totul (plus, eventual, numele unora dintre şefii săi politici, pentru care ar face, cum se vede, multe-multe). Cum însă vocabularul meu activ e, ce să-i faci, ceva mai consistent, omul n-a putut birui în niciun fel – deşi s-a străduit cu disperare, recunosc – şi a şi plecat, rapid, digerând cu greu verdictul, precis ca un satâr bine ascuţit, rostit de un domn în vârstă, cu două paporniţe uriaşe, care i-a zis, direct, PSD-istului nostru: „pleacă de-aici, nătărăule, cu tot cu gunoaiele tale electorale!”.
Un diagnostic care o să-i enerveze, cred, pe foarte mulţi
Să-ţi explic acum în continuare, ca lucrurile să fie foarte-foarte clare: 1. Mie nu-mi place PSD-ul, dar acesta este, fie că asta mă încântă sau nu, un partid care are în mod constant milioane de simpatizanţi şi de votanţi; iar oamenii aceştia, ca şi mine, sunt cetăţeni români şi, prin urmare, opiniile lor trebuie luate în calcul. 2. În PSD, care are, cred, măcar un milion de membri şi simpatizanţi stabili, sunt şi o grămadă de oameni despre care n-am niciun motiv să spun că ar fi nefrecventabili. Dimpotrivă, unora le-aş deschide, fără rezerve, uşa de la casă dacă, acum, de exemplu, ar apăsa butonul soneriei şi ar zice că au mare nevoie un pahar cu apă. Sociologul Alin Teodorescu şi Vasile Dâncu sunt, de exemplu, doi dintre cei cu îndelungată şi serioasă carieră politică în PSD pe care îi ascult şi îi citesc cu mare interes (chiar şi atunci când, în multe ocazii, nu-s de acord cu opiniile lor). Am şi destui prieteni PSD-işti, la care nu ţin deloc mai puţin decât la alţi prieteni ai mei cu opinii politice de dreapta, sau de centru, sau de orice alt soi. Am, fiindcă veni vorba, şi destui studenţi PSD-işti, la fel de interesanţi şi de inteligenţi ca şi cei cu alte opinii politice. 3. Sunt, în plus, convins că România chiar are nevoie de un sistem politic cu mai multe partide, inclusiv cel puţin unul de stânga, socialist. 4. Dar chiar dacă PSD-iştii sunt mulţi (uneori suficient de mulţi cât PSD-ul lor să fie cel mai bine plasat partid în alegerile locale sau parlamentare), chiar dacă că unii PSD-işti sunt interesanţi politic şi profesional, chiar dacă am destui prieteni şi studenţi PSD-işti şi chiar dacă România are nevoie şi de un mare partid al stângii, toate acestea nu-s deloc de natură nici să-mi astupe nările, nici să-mi provoace crize de amnezie. Victor-Viorel Ponta miroase, profesional şi politiceşte vorbind, absolut îngrozitor. Şi aceasta nu pentru că e PSD-ist (în termeni strict doctrinari, domnia sa nu-i, de fapt, nimic, fiindcă nici nu are, ceea ce ştii şi tu, o culoare certă şi stabilă), ci pentru că şi-a construit o întreagă carieră profesională şi politică întemeiată, în bună măsură, pe furt ordinar. Îţi mai aduci aminte, cred, chestia cu plagiatul. Practic, zeci de pagini din teza de doctorat a fostului premier Ponta sunt copiate din diverse surse, fără ghilimele. Şi asta se cheamă, în mod evident, furt. Punctul de vedere al Comisiei de Etică al Universităţii din Bucureşti (vezi textul complet al acestui tare interesant document, în format .pdf, la adresa de internet http://www.unibuc.ro/n/organizare/docs/2012/iul/26_13_46_57Punct_de_vedere_Comisia_de_Etica_a_Universitatii_din_Bucuresti.pdf) este foarte clar în acest sens: „Teza de doctorat Curtea Penală Internaţională, susţinută în 2003 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti de către domnul Victor Ponta, încalcă principiile eticii, integrităţii şi bunei conduite în activitatea de cercetare”, precum şi „elemente de plagiat pot fi identificate în 115 din cele 297 de pagini”, plus „elementele de plagiat identificate sunt concentrate în capitolele I şi III” (toate aceste fragmente sunt preluate din pagina 1 a documentului în cauză).
Motive cât se poate de legitime şi de serioase
Dacă aş fi fost, să zicem, vatman – meserie absolut onorabilă, de altfel, şi de care eram fascinat când eram mic – e posibil, recunosc cinstit, ca plagiatul ex-premierului Ponta să nu mă fi scos din ţâţâni prea tare fiindcă, în mod evident, în viaţa profesională de driver de mijloace de transport în comun, plagiatul n-are de ce să aibă prea mare importanţă. Dar, asta-i viaţa, am şi eu un doctorat, tot la UB, exact ca şi Victor Ponta. Între mine şi ex-premierul Ponta există însă o diferenţă; una uriaşă, cred: eu n-am plagiat. Adică n-am furat (cine nu crede, n-are decât să verifice; please, do it, ca să te lămureşti, nu-ţi cer să mă crezi pe cuvânt). Prin urmare, am tot dreptul – de om care a muncit pe brânci ca să-şi termine cu bine şi la timp teza – să spun că, în chestiunea cu doctoratul său, Ponta duhneşte groaznic, a borfaş. Acest damf m-a şi făcut să-i restitui PSD-istului cel entuziast şi agresiv pliantele pe care ştia el că eu trebuie să le iau. Nu, nu trebuie, de fapt. Fără să existe vreo şansă să votez, în viitorul previzibil, cu PSD, aş citi, ca tot omul care predă ştiinţe politice, ca şi în calitatea mea de cetăţean realmente interesat de viaţa publică, şi oferta electorală a unor candidaţi ai PSD. Cu o singură condiţie: candidaţii în cauză să nu fie infractori. Iar plagiatorul Victor Viorel Ponta tocmai asta este, pentru mine: un infractor ordinar, care a furat 115 pagini din cele 297 ale tezei sale de doctorat. Punct. În aceste condiţii, cu părere de rău pentru sutele de mii de oameni cinstiţi din PSD (niciun om normal la minte nu-şi poate imagina un partid, mare sau mic, alcătuit doar din borfaşi, din demagogi şi din profitori), nu pot zice decât un singur lucru. Unul pe care, desigur, interlocutorul meu de ieri nu-l va înţelege în veci (poate nu-i capabil, poate pur şi simplu nu doreşte): pentru mine, unul, doar aparent amuzanta (dar în realitate foarte trista) strigătură PUIE MONTA! e, într-un fel, exact ca şi The Battle Hymn of the Republic pentru nordişti, în timpul Războiului Civil din SUA, semnul existenţei unor diferenţe ireconciliabile între ai mei şi ai lor. Ai lor, în cazul de faţă, sunt chiar şefii ăi mari ai PSD, cei care l-au vârât, iar, în listele de candidaţi pe Ponta, ştiind bine că acesta-i un borfaş; dar şi destui dintre PSD-iştii de rând, care se fac (oare de ce, atâta timp cât au şi obraz, şi creier?) că nu înţeleg că Ponta-i doar un hoţ ordinar (plagiat = furt). Dacă am trăi într-un stat mai riguros, cred eu, poate că atitudinea bizar de tolerantă a PSD-iştilor faţă de Ponta s-ar numi măcar complicitate sau, poate, favorizarea infractorului.
Acestea fiind zise, mai că că şi azi m-aş duce (n-am încotro, preocuparea pentru o viaţă sănătoasă, în toate sensurile acestei sintagme, mă împinge!) să cumpăr alte mere de la Obor, chiar dacă încă de ieri am luat destule pentru întreaga săptămână ce începe mâine: poate, poate, dacă m-aş întâlni iar cu ei, unii dintre PSD-işti care au creierul tatuat cu imaginea Micului Titulescu în chip de lider politic ideal şi, desigur, 100 % respectabil şi-ar lărgi, totuşi, măcar niţel, orizontul lor cultural, ca şi capacitatea de înţelegere. Asta după ce ar lua, din nou, contact direct (şi intens) cu diverse segmente ale vocabularului meu activ :). Îmi pare tare rău pentru ei, dar asta e: vorba tătucului lor Ion Iliescu, viaţa e complexă :). PUIE MONTA, prieteni!
