Pune-ţi, iute, ochelarii cei SPECIALI şi POATE vei pricepe-adânc ORAŞUL: e unul IN-VIZIBIL!
Doar AŞA poţi vedea, cum trebuie, TOATE culorile cele atât de BINE ascunse: fii liniştit, merită, DIN PLIN!
Acum două zile, ajungând la Biblioteca Naţională (ceea ce ştii deja, cred, din textul meu de ieri), în căutarea locului în care-s acum expuse cărţile „scrise” de marii savanţi Becali, Copos şi Borcea (LOL şi LOL; şi de încă o mie de ori, iar LOL), am dat – absolut din întâmplare, dar şi vădit din fericire – şi peste-o altă expoziţie. Ea se numeşte „Elevii bucureşteni în oraşul in-vizibil” şi, de fapt, îi oficial închisă – pe afiş
Afişul expoziţiei: cât mai sunt lucrările expuse, nu rata şansa şi du-te să le vezi!
scrie că s-a desfăşurat anul trecut, între 4 şi 30 decembrie. Cum treceam eu în mare viteză pe săli, ochii mi-au rămas, brusc, agăţaţi (dar zdravăn, ca şi cum ar fi fost prinşi cu multe căngi de abordaj, de care nicicum nu poţi scăpa, orice-ai face) de câteva acuarele şi desene, aflate chiar în drumul meu. Aici trebuie să-ţi spun, ca să-nţelegi cât mai bine, şi cam ce-nseamnă pentru mine, în termeni foarte practici şi concreţi, frumosul: o acuarelă e într-adevăr frumoasă, de exemplu, atunci şi numai atunci când simt nevoia imposibil de reprimat s-o cumpăr pe loc, dacă-i de vânzare, s-o înrămez de-ndată şi s-o duc acasă, punând-o imediat undeva, la loc numai bun, pe unul din pereţi, ca să-mi bucure ochii şi ce-i în spatele lor. Am văzut, ţin să îţi spun, în expoziţia cu câteva zeci de lucrări lucrări ale elevilor din şcoli şi licee bucureştene mai multe tablouri şi desene care sunt chiar de toată isprava: aşa de multe, de fapt (cred că pe puţin 30, din toate cele expuse, sau poate încă şi mai numeroase), că – îmi închipui – aş fi împins la disperare, probabil, orice magazin de rame, din orice cartier, dacă aş fi putut să le iau acasă (chiar, cum ar fi fost să fie ale mele toate picturile şi desenele şi colajele acestea, înfăţişând oraşul in-vizibil şi să întreb voios: Nu mi le-rămaţi şi mie, dar pe toate, până cel târziu mâine dimineaţă?).
Unele dintre lucrările din această expoziţie sunt realizate de tineri – nu pot să le spun copii, fiindcă mulţi sunt deja în clase mari – a XI-a sau a XII-a – de la liceul de arte plastice. Dar nu toate, ceea ce e încă şi mai fain: mă bucur, cum şi cât pot (şi, dacă poţi, bucură-te şi tu), că-s, printre noi, chiar şi în şcoli unde arta nu-i deloc obiectul principal de studiu, destui oameni încă foarte tineri care simt frumosul cu-aşa uriaşă intensitate şi precizie.
Şi-o porţie dublă de mâhnire, c-altfel nu se poate
Am găsit, însă, în aceeaşi expoziţie, şi-o problemă (de fapt două, după cum o să vezi mintenaş). Care mi-au posomorât, brusc, o bună bucată din zi (ştii cum e: cam la fel ca atunci când îţi aterizează-o muscă-n îngheţată, în mijlocul verii, pe neaşteptate). Doar câteva dintre lucrările expuse au etichete, aşa încât să poţi afla cum se numeşte autorul. Cele mai multe n-au, însă. Ceea ce-i bizar, cu-atât mai mult cu cât – am verificat asta, c-aşa-s eu, curios din fire – autorii şi-au scris, fiecare, numele, citeţ, pe spatele foii de hârtie sau de carton pe care-au desenat sau au pictat. Asta înseamnă, de fapt – ceea ce ştii, de fapt, şi tu, că doară nu vii de pe altă planetă – că, dincolo de frumosul năucitor din lucrări, expoziţia asta e şi un fapt strict birocratic: nişte funcţionari cu mânecuţe au bifat, pur şi simplu, o acţiune, durând-i drept în cot că autorii lucrărilor aveau dreptul, câştigat prin muncă, să-şi aibă numele trecut la loc vizibil; şi durîndu-i, tot în cot, că unii, ca mine, ar vrea să ştie şi cine-s autorii acuarelelor sau desenelor acestea care te lasă mut, de frumoase ce-s. Dar nu asta m-a încurcat cel mai mult. Şi nu asta m-a enervat cel mai tare. Ci faptul că, pe toate lucrările care au etichete, apare, cu litere mari, şi numele profesorului cu care a lucrat elevul. Ceea ce, mie unuia, mi se pare chiar greţos. Ce să înţeleg, că, de fapt, avem de-a face cu o muncă în tandem? Ei, aş! Îi vorba, de fapt, despre un lucru mult mai simplu: nişte posesori de orgoliu profesional excesiv hipertrofiat au simţit nevoia (c-aşa-i moda) să-şi pună, şi ei, numele pe lucrări ale altora. Să fie clar, nu-mi imaginez, măcar o clipă, că profesorii nu există; sau că ei nu contează, în cazul unei expoziţii cu lucrări ale unor elevi. Dar, la naiba, lucrările cele frumoase de rămâi mut sunt ale elevilor, nu ale profesorilor lor, care, totuşi, „se dau rotunzi”. Ca să-nţelegi mai bine despre ce vorbesc: cum ar fi, de exemplu, ca, atunci când studenţii noştri ajung să-şi publice prima lor carte, să existe obiceiul să fim trecuţi şi noi, pe copertă, la loc cât vizibil? Dar, mă rog, asta-i România: cu multă birocraţie tâmpă, care dispreţuieşte oamenii; cu activităţi bifate mai degrabă formal; cu elevi în spinarea cărora o parte din profesorime se caţără, cum poate, doar ca să se poată făloşi, aburcată-acolo, cât mai zgomotos. Din fericire, însă, dincolo de aceste crunte mizerii, e şi ORAŞUL IN-VIZIBIL. Mulţumesc, prin urmare, mult, cu plecăciune-adâncă, tuturor autorilor de lucrări din expoziţia despre care-am scris aici! Le mulţumesc pentru că, iată, mi-au dat şansa de-a putea înghiţi, pe nerăsuflate, prin toţi
Zi tu că nu-i de luat acasă, şi-ncă imediat!
porii (într-o zi care se-arăta, la început, a fi fără nimic special), o porţie grozavă şi-tât de uriaşă, cu totul nepereche, de frumos aşa intens.
P.S: Mai am ceva de spus: dear young ladies şi dear young gentlemen ce-aţi expus lucrări la Biblioteca Naţională, atunci când o să vă hotărâţi, totuşi, să vindeţi măcar o parte din picturile şi desenele voastre, daţi-mi de ştire şi mie: mai am, totuşi, ceva loc pe păreţii din casă; şi-am rezervat, profilactic, şi 50 de metri liniari de ramă, la un magazin micuţ, de profil, de la mine din cartier!
Viaţa cotidiană chiar aşa-i: un agrenaj enorm de roţi dinţate care, dacă te-a înhăţat, te şi face mii fărâme.
Ei, ce zici, prietene? Mai mergem încă o dată, chiar mâine, să le privim mai pe-ndelete?
