Recunosc, of şi of!: răpesc suflete, şi-anume cu premeditare
Lebădă neagră, în Cişmigiu: seara zilei de 21 octombrie 2016.
Cum am intrat ieri în Cişmigiu, seara, după orele pe care le-am avut în clădirea din Spiru Haret a facultăţii mele, am auzit, dinspre lacul minuscul aflat la capătul de jos al scărilor ce pornesc din stradă, de lângă Conservator, nişte păsări. Ca şi cum ar fi vorbit între ele, cu voci în mod evident iritate (ştii, cu sunetele scoase de păsări e, adesea, exact ca atunci când auzi lătrând un câine: te lămureşti foarte rapid dacă el latră fiindcă se bucură că te apropii de el, sau, dimpotrivă, avertizându-te că mai bine rămâi pe loc, dacă-ntr-adevăr ţii la pantalonii tăi şi vrei s-ajungi cu ei întregi acasă). M-am apropiat de gardul metalic, le-am văzut pe numitele păsări – dar nu chiar aşa, din prima, fiindcă nu ştiu ce bastonaşe din fundul ochilor mei, de pe retină, nu funcţionează chiar grozav, aşa că (să zicem) nu văd deloc grozav pe întuneric – şi m-am apucat de-ndată să le fotografiez.
Nici două minute mai târziu, din întuneric a apărut, brusc, un paznic ce ţinea în mâini o lanternuţă (am şi eu una, albastră, cu o manivelă rabatabilă ce încarcă, dacă o roteşti în mod repetat, un acumulator minuscul) şi o tomfă – o variantă mai modernă a instrumentului acela pe care mai demult îl aveau în dotare miliţienii şi pe care îl numeam, c-aşa ne învăţaseră cei mai mari ca noi, pe care-i invidiam nespus, fiindcă ei deja fumau fără se se ferească de adulţi (LOL!), folosind inefabilul concept de bulan.
„Ce faceţi aici, domnu’?” – m-a întrebat paznicul cel atât de vigilent (care, într-un fel merită o statuie: el demonstrează, mprin rapiditatea extremă cu care a apărut, aşa, tiptil, din întuneric, că în România instituţiile mai şi funcţionează, măcar uneori – LOL şi LOL din nou!). I-am răspuns, de îndată, foarte politicos şi cât se poate de serios, totodată: „Răpesc suflete, domnu’ paznic; da’ de ce întrebaţi, nu se vede?”. Acestea fiind spuse, bietul paznic a holbat niţel ochii – aş numi evoluţia ochilor lui cu termenul improvizat, dar precis, de exoftalmie galopantă – apoi a luat-o din loc, cu viteză vădit balistică, pierzându-se definitiv în întunericul din care tocmai ieşise, cu doar 30 de secunde în urmă. O vreme l-am mai auzit tropăind, apoi zgomotul paşilor lui a fost de tot acoperit de glasul păsărilor.
Nu-i nici o glumă, prieteni! Pe bune!
Presupun că domnu’ paznic se lămurise, cumva, că n-am venit în parc să mănânc vreo lebădă. Şi că l-a speriat niţel chestia cu răpitul sufletelor. Dacă mai stătea pe loc măcar un minut, i-aş fi explicat, of, cu toate amănuntele necesare, despre ce-i vorba. Am citit undeva că nu-i chiar indicat, în unele zone din Orientul Mijlociu Extins, de exemplu, să încerci să fotografiezi un beduin „în deşert fără permisiunea lui”, şi aceasta „întrucât unii dintre ei nutresc în continuare convingerea că aparatul nu numai că imortaliza chipuri, ci răpea o parte din sufletul celui aflat în obiectiv”. Conform logicii unui astfel de
Prieteni, ce ziceţi de “felia” asta din sufletul parcului? Cişmigiu, seara zilei de 21 octombrie 2016
format cultural, o parte din sufletul păsărilor gureşe din Cişmigiul acoperit deja de întuneric a fost, nu-i aşa, răpit de aparatul meu de fotografiat (un Olympus deja vechi, făcut în Indonezia, dar cu lentile nemţeşti încă impecabile). Nu-i însă, cred, cazul să sunaţi la 112. Sufletul lebedelor negre, ca şi sufletul unora dintre aleile parcului Cişmigiu la vremea nopţilor de toamnă l-am răpit, cu premeditare, avându-l complice pe deja huruitorul meu Olympus, dintr-un motiv atât foarte serios, cât şi complet benign: ar fi fost păcat, cred eu, să nu aflaţi şi voi ce minuni (absolut fabuloase, de altfel) se află la doar doi paşi de noi, practic oricând şi oriunde. Trebuie doar să fii niţel atent şi le vezi. Şi-aşa se pot bucura şi prietenii tăi de ele. 🙂
P.S.: Aşa, de curiozitate – ca să mă lămuresc, totuşi, dacă avem şi ceva lecturi comune (LOL şi LOL, din nou!): ştii tu, cumva, de unde am aflat despre credinţa unora din locuitorii deşerturilor din lumea arabă că aparatul de fotografiat răpeşte suflete şi că, deci, nu-i prea bine să te laşi “tras în poză”?
