Şi uite-aşa ni se duc poveştile pe Apa Sâmbetei, cu totul
Devastator: deci nu Moş Crăciun şi nici ceva îngeri cu aripi albe sunt cei care împodobesc, până la urmă, brazii cei mari din oraş.
Când eram mic – o, da, s-a întâmplat şi asta, deşi cam de multişor! – mi-au zis ai mei că brazii cei mari de prin oraş sunt împodobiţi „chiar de Moş Crăciun”, care, înainte de-a se porni să care cadouri în casele copiilor cuminţi, îşi foloseşte sania zburătoare că să aşeze, din aer, globuri uriaşe, becuri colorate şi beteală multă prin brazii înalţi, uneori, şi de câte 15 sau 20 de metri. În afară de faptul la vremea aceea Moş Crăciun se numea Moş Gerilă şi venea nu pe 25 decembrie, ci pe 31, de Revelion, povestea ar putea fi valabilă şi astăzi. E drept, m-au cam derutat atunci, şi încă rău de tot, alte câteva lîmuriri. Bunicii dinspre mamă mi-au zis că „beteala e pusă, şă ştii, de nişte îngeri cu aripi frumoase şi albe”. Iar unul din şoferii militari care conduceau maşina de serviciu a tatălui meu mi-a spus – foarte convins, dar şi niţel conspirativ – că „sunt neşte fiinţe care zboară vâjâind prin aer şi chiar prin cer, acolo unde nu mai e deloc aer, la fel ca şi extratereştrii; şi fiinţele astea sunt cele care împodobesc, peste noapte, la ordin, toţi pomii de iarnă din întreaga lume”.
Bună treabă: Moş Crăciun, plus îngeri, plus ceva fiinţe extraterestre. Mă întrebam doar (firesc, zic eu) cum se face că sania trasă de reni – ştiam în vremea aceea şi cum îi cheamă, pe fiecare dintre ei – nu se ciocneşte niciodată cu îngerii, aşa cum se tamponează maşinile prin intersecţii, atunci când şoferii nu-s atenţi sau sunt foarte grăbiţi. Şi nici îngerii nu se ciocnesc niciodată de maşinile zburătoare ale extratereştrilor. Peste stradă stătea, în vremea aceea, un pilot de la Tarom. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi într-o zi, pe la 5 după-amiaza, m-am dus şi am sunat la uşa lui. A deschis şi l-am întrebat, voios, cum îşi explică el lipsa de accidente de circulaţie prin aer, cu-atâta-nghesuială în jurul pomilor de iarnă cei foarte mari. Mi-a zis că, probabil, „există şi-an această ocazie nişte controlori speciali de trafic aerian”. OK, aşa m-am mai liniştit: dacă se află cineva care să supravegheze şi să dirijeze circulaţia, atunci totul se explică, şi-ncă foarte uşor.
Dar, ce să-i faci, vine şi momentul în care afli, cu toate amănuntele (pe care, de fapt, nu ţi le doreşti), că poveştile sunt doar foarte frumoase. Şi, vai nouă, complet lipsite de orice fărâmă de adevăr. Ieri, de exemplu, am văzut, cu ochii mei, lângă Ateneu, un ins cocoţat pe o platformă micuţă, cu balustradă, aninată-n vârful unui braţ de macara, cum se chinuia de zor să împodobească un brad mare, înalt cât o casă cu două etaje. Nici sania cea trasă de reni, nici îngerii şi nici măcar extratereştrii cei vâjâitori nu erau deloc în zonă. Păcat. Deşi, recunosc, nici braţul telescopic al maşinii de la Primărie nu era chiar neinteresant. Dimpotrivă. Dar, ce să-i faci, nici nu părea dispus să mănânce în vreun fel cele două mere pe care le aveam în bunzunar şi care – sunt sigur – i-ar fi încântat în mod clar pe reni; şi, poate, chiar şi pe extratereştrii cei vâjâitori, dacă şi ei or avea, cumva, nevoie de vitamine (LOL şi LOL).
