Trei episoade: deloc imun în faţa năvalei gustului de ciocolată
Şi “să moară toţi dujmanii!” (LOL şi LOL) – doar că partea asta de inscripţie n-a mai încăput, pur şi simplu, pe plăcuţa de ciocolată gustoasă şi groasă, mi-au spus prietenii de la care am primit-o, împreună cu un tort tare interesant, dar despre care nu povestesc aici, fiindcă n-avea-ntr-însul destulă ciocolată.
Să îţi explic, deci, prietene, mai pe-ndelete, cât de mare-i „adâncimea strategică” pe care-o pot atinge, măcar din când în când, marile ofensive ale ciocolatei, în diversele sale forme: prima dată când ciocolata a jucat un rol cu adevărat major în viaţa mea aveam, cred, vreo şase ani şi mă pregăteam să fug în lume. Mai precis, ţinta clară a mea şi-a vecinului de stradă de-aceiaşi vârstă cu mine era una din insulele de pe Lacul Herăstrău, unde – socoteam noi – urma să ne descurcăm „la marele fix”, fără să ne mai bată nimeni la cap, explicându-ne că trebuie să dormim după-amiaza şi, iarna, că nu-i deloc bine să mănânci ţurţuri (la fel de interesanţi şi de irezistibili, de fapt, pentru noi, la vremea aceea, ca şi zahărul candel, doar că ţurţurii erau mai uşor de procurat). Proviziile secrete pentru marea plecare de-acasă, pe insula respectivă, le-am ţinut, o vreme, sub pat, acolo unde ascundeam şi alte minunate comori, inclusiv două prăştii absolut grozave, pe care nu le foloseam niciodată, dar care erau elemente obligatorii în ţinuta noastră zilnică – aşa, ca şi sceptrul pentru regi, căci nici sceptrul n-are nicio utilitate practică imediată. Am strâns, cred, cu gândul la plecatul pe insula din Herăstrău, vreo 20 de bănuţi de ciocolată mărişori, înveliţi în poleială aurie, plus două cutii lunguieţe, mărişoare nedesfăcute şi cu secţiune triunghiulară, cu ciocolată elveţiană Toblerone (o raritate absolută în România, până târziu, după 1989).
Anii 1890, spre final
Al doilea episod major de care îmi aduc aminte a avut loc la Sfântu Gheorghe, în judeţul Covasna, acolo unde am lucrat, între 1985 şi 1990, ca profesor de Istorie, Filosofie şi Economie Politică la un liceu industrial aflat pe strada Kriza Janos, undeva între inspectoratul şcolar judeţean şi o piaţă în care, cel mai des, nu găseai nimic, nici prin magazine, nici pe tarabe. Anii aceia au fost, indiferent câte minciuni gogonate spun acum nostalgicii regimului Ceauşescu (deloc puţini, ceea ce radiografiază, cred, o mare bizarerie – să-i zicem aşa, deşi altul ar fi termenul realmente potrivit – colectivă), extrem de dificili, inclusiv în plan alimentar. Fug şi-acum, mâncând pământul, când văd pe rafturi borcane cu salată de legume – luni în şir, doar asta găseai, la liber, prin magazine. Dar, ca prin minune, aveam, eu şi prietenul împreună cu care locuiam (şi cu care împărţeam chiria şi frigul crunt din casă, ca şi vise niţel utopice despre cum va arăta ţara „după ce-o să dispară Ceauşescu”) destulă cacao pudră. Şi-n plus, o bună relaţie la o Alimentara de cartier, de unde obţineam, destul de des, ciocolată. Cum nici lapte nu găseam decât dacă am fi stat la cozi infernale, fierbeam apă, turnam în ea cacao pudră, câteva linguriţe pentru fiecare ceaşcă, amestecam şi aşteptam să dea în clocot măcar de două ori, iar peste băutura fierbinte răzuiam apoi, metodic, nişte ciocolată. Dacă aveam, puneam în cană şi zahăr. Dacă nu, nu era bai: fără zahăr era, nu-i aşa, încă şi mai bine pentru siluetă. Cănile de cacao fierbinte cu multă ciocolată rasă ne-au ajutat, sunt convins, să trecem cumva peste stagiatură. Ca şi peste hidoşii ani de la sfârşitul regimului Ceauşescu.
Cu doar patru zile-n urmă
Al treilea episod major cu şi despre cicolată e mult mai recent: de ziua mea, chiar anul acesta, adică acum vreo 80 de ore, am primit două torturi de ciocolată. Accentuez: nu erau şi “cu ceva” ciocolată în compoziţie, dar greu de găsit printre straturi groase de blat de tort; ci torturi cu adevărat serioase, alcătuite, practic, aproape exclusiv din ciocolată grozavă la gust. Unul l-am primit acasă, de la ai mei: rotund, mare, ornat cu multă cremă de ciocolată aşezată în chip savant peste glazura groasă de ciocolată ceva mai închisă la culoare, semăna cu un castel. Mai am şi acum două sau trei felii în frigider (deci, dacă sunt chibzuit, îl termin abia mâine sau poimâine). Iar al doilea l-am primit, la Institutul Diplomatic Român, de la un prieten foarte bun, care a participat, cu un text foarte interesant, la conferinţa anuală intitulată Understanding, Learning & Teaching International Relations, pe care o organizez totdeauna în decembrie, pe la jumătatea lunii. Mare bucurie pe capul meu când l-am văzut apărând, pe la nouă şi jumătate dimineaţa, pe prietenul în cauză. Şi bucuria a crescut şi mai mult – ceea ce-i lesne de înţeles, sper – când am dat cu ochii de tortul dreptunghiular făcut exclusiv din ciocolată. Mai mult, tot din ciocolată aproape neagră – grosuţă, niţel crocantă şi de asemenea foarte gustoasă – erau făcute şi plăcuţele pe care scria La mulţi ani, Florin!, de pe alte două torturi pe care le-am primit în aceeaşi zi, tot la IDR. Una dintre aceste plăcuţe inscripţionate, din care tocmai muşcasem cu poftă, ţi-o arăt aici, fotografiată chiar la timp (20 de secunde mai târziu, ea nu se mai afla deloc în decorul lesne fotografiabil, ci călătorea la vale, prin încântatul esofag al subsemnatului). Cele două torturi absolut minunate (deşi atât de diferite), mai sus descrise, nu ţi le arăt, prietene: fiindcă nici nu vreau ca tu să să mori de poftă; şi, zic eu, nici nu trebuie să ştii tu chiar totul 🙂
