Apologia ghetelor îndelung lustruite: România lucrului într-adevăr bine făcut
Frumoase ghete; şi numai bune de intrat, cu ele, direct în noroaiele fără de sfârşit, aflate la doar câţiva metri distanţă.
În 1985 am ajuns, prin repartiţie, la Sfântu Gheorghe. Oraşul din Secuime, nu localitatea de la capătul dinspre mare al celui mai de sud braţ al Dunării. Liceul în care aveam eu postul (am predat acolo istorie, filosofie şi basic economics până la începutul verii lui 1990) se afla pe strada Kriza János (născut la 1811 şi răposat la 1875, acesta a fost, ne spune prezentarea casei sale memoriale de la Aita Mare, „etnograf, poet, traducător de opere artistice, colecţionar de literatură populară şi scriitor de specialitate”; acelaşi text ne mai zice că numele acestui om „este legat în primul rând de colecţia de literatură populară intitulată Vadrózsák”; şi, în plus, el a fost şi „episcopul bisericii unitariene timp de paisprezece ani”, ca şi „membru corespondent al Academiei Maghiare de Ştiinţe”).
Liceul de la marginea mării de noroi
Am avut acolo, la liceul acela aflat la doar doi paşi de centrul oraşului, colegi tare cumsecade, de care-mi aduc aminte, şi azi, cu foarte mare plăcere (cu excepţia directorului – român, subliniez asta, un personaj infect, al cărui loc natural ar fi fost, cred eu, mai degrabă într-o cuşcă, la grădina zoologică). Dintre toţi colegii de care-mi aduc aminte se detaşează, în sens pozitiv, cam cu 1.000 de ture de stadion în faţa tuturor celorlalţi, un om despre care-am mai scris aici. Era, în vremea aceea, maistru într-unul din atelierele liceului – acesta era unul industrial şi pregătea elevii pentru a deveni muncitori în combinatul de prelucrare a lemnului, cel care şi patrona, într-un fel, şcoala în cauză.
La vreo sută de metri distanţă de liceu începea un şantier imens – acolo se construia, într-un ritm destul de lent, de altfel (aflat însă în directă corespondenţă cu logica zicalei populare din vremea aceea, una care spunea că „statul se face că ne plăteşte, iară noi ne facem că muncim”), un cartier nou de blocuri. Cum ploua, întregul şantier se transforma, de îndată, într-o mare imensă de noroi. Şi, conform legilor lui Murphy, chiar în mijlocul mării de noroi, fără nici o alee betonată care să ducă într-acolo, se afla o piaţă cu câteva duzini de tarabe şi câteva magazine. Magazinele în cauză erau mai tot timpul goale – dacă nu-s cumva complet loviţi de dambla, chiar şi nostalgicii cei mai înrăiţi ai epocii Ceauşescu trebuie să-şi aducă aminte rafturile complet goale, prezente în toate magazinele din toată ţara), cu excepţia celui de pâine, unde venea, totuşi, ceva marfă, de două ori pe zi. Şi pe tarabele din piaţă mai găseai câte ceva, când şi dacă aveai noroc. Cum mai totul era pe cartelă, mergeam cu bunul meu prieten, maistrul de la atelier, să căutăm, în pauze, ceva de-ale gurii, în piaţă. Chiar şi-atunci când noroiul imens stătea la pândă, gata să ne-nghită măcar partea de jos a picioarelor.
Ţin minte şi acum că, înainte de a ieşi din şcoală, prietenul meu îşi lustruia totdeauna ghetele sau pantofii, până ce încălţările-i erau mai strălucitoare – pe bune, fără nici o exagerare – decât toate becurile din oraş, puse la un loc. Eu îi spuneam, invariabil: Ioane, cred, totuşi, că nu te simţi prea bine. Ce sens are să-ţi lustruieşti aşa cu sâng ghetele, când ştii bine că la doar şapte-opt metri de şcoală începe noroiul, care-i înalt de cel puţin 20 de centimetri? Prietenul meu se uita la mine, râzând – dar fără-a se opri măcar vreo clipă din lustruit încălţările – şi-mi zicea: Bine, dar cum să ieşim, totuşi, din atelier cu pantofii nefăcuţi? Asta-ar fi de mare ruşine! Ia, ţine şi tu o perie, o cârpă şi nişte cremă de-asta faină! Acesta era dialogul nostru, zi după zi, în întreg sezonul noroiului (care se întindea de prin octombrie până prin aprilie), plus în toate zilele de la sfârşitul primăverii, de peste vară şi de la-nceputul toamnei, când mai cădea cîte-o ploicică zdravănă.
Ce-i aia, totuşi, o Românie-a lucrului bine făcut? Simplu, dragă prietene: 17.000.000 de români – sau câţi Dumnezeu om mai fi, în realitate – care, fără absolut nici o excepţie, îşi lustruiesc ghetele până ce-acestea strălucesc, toate, exact ca nişte sori, chiar dacă noroiul începe la doar doi paşi depărtare de vârful botinelor. Cât timp nu se-ntâmplă asta – şi ştii bine că, măcar deocamdată, nu-s destule ghete-ntr-adevăr bine lustruite-n ţara asta – România va rămâne, de fapt, doar o parte tare prăpădită din Levantul extins: o regiune-a lumii unde lucrul bine făcut se află, exact ca şi Făt Frumos sau victoria binelui, doar în poveştile de adormit ţâncii, fie ei mai micuţi sau mai mărişori.
