Ai mare grijă! Poate că şi tigrul cu colţi-sabie mai torcea, din când în când!
Wow! fulare colorate nu erau, cred, pe nava asta uriaşă de linie, de pe la anul 1900; dar parâme de toate soiurile, ca şi uniforme cu mâneci şi gulere numai bune de vânat, zic eu că erau, şi încă berechet!
Atunci când îi vorba despre pisici, indiferent de vârstă, rasă, sex şi culoare, ideea că ele ar putea fi domestice e, de fapt, o simplă iluzie. Una comodă, poate, dar chiar şi la fel de confortabile cum sunt pernele uriaşe, umplute cu puf ale bunicilor, iluziile rămân iluzii. O bună bucată de vreme, am coabitat – căci n-am avut încotro, recunosc cinstit – cu un astfel de tigru sălbatic, chiar dacă mai micuţ, la Sfântu Gheorghe, în vremea stagiaturii mele. În prima zi de muncă după ce-am ajuns în liceul unde fusesem repartizat, am avut de rezolvat, între altele, situaţia corijenţilor predecesorului meu pe post. Printre numiţii corijenţi se afla şi un miliţian, care mi-a zis, cumva conspirativ, „să nu daţi cumva buletinul din mână, că vi-l pierdeţi!”. La vremea aceea, din ordinul direct al lui Ceauşescu, un monstru abject pe care-l regretă acum măcar vreo 25 % din întreg spaţiul public (probă bună că memoria omenească funcţionează cu groaznice sincope şi înainte de a te lovi în plin Alzheimerul), oraşele mari erau închise. Altfel spus, degeaba aş fi vrut eu să mă întorc acasă, la Bucureşti, dacă autorităţile locale din capitala judeţului Covasna mi-ar fi făcut buletin de Sfântu Gheorghe. Şi-aşa că, de nevoie, am stat o vreme în internatul şcolii. Aveam acolo o cameră micuţă, lungă şi extrem de îngustă, lipită de una cu mult mai mare, dar complet nelocuibilă, pentru că-i lipsea cam jumătate din parchet şi nici nu era încălzită (dar avea, ca anexă, o cameră de duş). Aşa că locuiam în cămăruţa ce semăna, de fapt, cu un culoar dintr-un apartament cu două camere, confort III, iar rufele mi le uscam în cămăroiul de peste 35 de metri pătraţi, din care cineva smulsese, cine ştie de ce, o parte din parchet.
Înverşunatul inamic al fularului meu preferat
În ziua în care m-am mutat în acest palat uşor bizar, care mi-a păzit însă cu mare eficienţă condiţia mea de bucureştean, am găsit în mijlocul camerei înguste un motan: era cam cât o maşină de cusut Singer (fără pedală – LOL!) şi intrase, cred, pe geam. N-a protestat când l-am scos afară, dar cum am deschis geamul, după ce-am dormit niţel, a revenit. Ataşamentul său faţă de camera mea era într-adevăr mişcător şi, până la urmă, nu foarte deranjant. Puricii pe care-i purta,însă, să fie clar – vreo trei-patru batalioane cu efective complete, cred eu, toţi din specia cuvenită, respectiv Ctenocephalides felis – erau cu totul altfel. În final i-am biruit cumva, dar asta-i altă poveste, pentru altă dată.
M-am lămurit iute că e meloman. Asculta cam orice, uneori părând să fie interesat şi de casetofonul prăpădit pe care-l aveam în vremea aceea (şi pe care-l lovea, cu laba având ghearele scoase, mai ales în zona capacului transparent pe unde puteai vedea caseta vârâtâ înăuntru). Avea, însă, ceea ce mi se pare absolut firesc, de fapt, pentru un motan serios din Secuime, o pasiune cu totul specială pentru Neoton Família; şi mai ales pentru melodia Pago Pago de pe discul Jumpy Dance, ieşit pe piaţă prin 1985, pe care mi-l trăsese pe casetă un amic de-al meu.
Natura cea adevărată a motanului în cauză a ieşit însă la iveală atunci când a venit frigul, şi-am scos din rucsacul cel de munte, de culoarea îngheţatei de fistic, un fular cu multe culori şi multe franjuri, pe care-l primisem, cu nişte ani în urmă, de la una din iubitele mele din vremea studenţiei. Cum a văzut fularul (care, bietul de el, habar n-avea cam ce-l aşteaptă), motanul cel mare şi meloman a fost cuprins, pe loc, de instinctul său de vânător: l-a pândit cu mare meşteşug, şi-apoi s-a năpustit asupra lui. Ca să nu-l sfâşie de tot, am încercat să ascund numitul fular, care era deja foarte grav rănit; dar nu prea am reuşit, ca să zic aşa; într-atât era de pronunţat mood-ul ultra-combatant al motanului, altfel paşnic. Pot spune însă, cu mâna pe inimă, că motanul de care-i vorba aici nu era neapărat o fiinţă excesivă: nu ucidea bietul fular decât de cel mult două ori pe zi, după care îl lăsa, o vreme, în pace. Dac-ar fi fost viu, pun pariu, de altfel, că fularul meu cel atât de frumos colorat ar fi fost, continuu, terorizat îngrozitor: cam la fel ca şi strămoşii noştri de demult, atunci când năvălea peste ei, tot aşa, complet pe neaşteptate şi cu forţă letală, vreun tigru cu colţi-sabie (sau Smilodon fatalis, acela de 280 de kilograme, din subfamilia Machairodontinae a familiei Felidae).
De fapt, asta şi era, în realitate, motanul despre care vorbesc aici: o fiară sălbatică, ucigaşă şi absolut îngrozitoare, întâmplător cu mult prea micuţă pentru ce năravuri zăceau sub blana-i lucitoare; şi adesea păcălitor de jucăuşă, de cuminte şi de lovită, pe deasupra, de pasiunea cea atât de nestăvilită pentru Pago Pago. Mi-e, totuşi, tare dor de motanul acesta, cu tot cu batalioanele lui de purici; şi cu tot cu obiceiul lui de a-ţi şterpeli câte ceva, pe alese, direct din farfurie, dacă nu erai foarte vigilent.
