Un mic dejun ceva mai puţin convenţional, să zicem
Poate că, dacă nu găsim la îndemână, în cantitatea potrivită, ingredientul despre care-i vorba în textul ce urmează, am putea încerca – vedem noi cam cu ce fel de rezultate – şi cu cereale puse-n lapte.
Acum mulţi-mulţi ani, Carl Sandburg – acela care spunea că „poezia e jurnalul unui animal marin care trăieşte pe pământ şi ar vrea să zboare” – scria nouă versuri minunate (dar nu neapărat la prima vedere; ca să pricepi cum trebuie ce-i în ele, bine-ar fi să închizi ochii şi să-ţi imaginezi, apoi, că trăieşti scena respectivă; şi asta chiar dacă tu locuieşti la bloc, să zicem la etajul şase). Versurile în cauză sună astfel (spun sună, cu gândul că, până şi dacă ţi-i ziua plină-ochi de tot soiul de chestiuni complicate, cronofage şi tare-obositoare, tot poţi găsi, dacă vrei, un minut sau două; aşa, ca să citeşti cu glas tare rândurile ce urmează): „Dacă un elefant îţi bate la uşă / cerând de mâncare, / poţi să-i răspunzi în două feluri: / Spune-i că nu ai în casă / decât hrană rece şi că mai bine / ar fi să încerce alături. / Sau dimpotrivă: ‚N-avem la noi / decât şase saci de cartofi – fi-va de ajuns, / Domnule, pentru dejunul dumneavoastră?’” (Carl Sandburg, Versuri, traducere şi prefaţă de A. E. Baconsky, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 94).
… Numai un moment, te rog. Aud că bate cineva la uşă. Mă întorc imediat!
