Un Partenon mai mic, din cuvinte, căci marmura de Pentelic îi tare greu de găsit
Dacă într-adevăr vrei să loveşti o ţintă care-i tare sus, îţi trebuie nu numai avion şi praştie, ci şi altceva. Şi exact despre acest altceva e vorba-n textul ce urmează.
Azi începe, la mine la facultate, sesiunea de examene de la sfârşitul primului semestru. Aşa că m-am sculat cu noaptea-n cap, să pun pe hârtie câte două rânduri de subiecte pentru toate grupele de studiu cu care am lucrat, începând din octombrie anul trecut. Cum nu-i stilul meu să vând iluzii şi minciuni, nimănui, niciodată, spun din capul locului că mă bucur, foarte, că nu o să mă mai văd, măcar o vreme, sper, cu două din aceste cete de studenţi care-au astăzi examen cu mine. Asta nu se întâmplă prea des; în general, la un soi de bilanţ contabil onest, constat, la sfârşit de semestru, că-mi pare tare rău că s-au sfârşit cursurile, fiindcă îmi place (şi am de ce!) să lucrez cu studenţii în cauză. În cazul acestor două grupe, însă… Dar să nu dramatizăm: aşa cum nu totdeauna clătitele cu dulceaţă, de exemplu, sunt la fel de bune de mâncat, nici grupele de studenţi nu sunt, totdeauna, perfect echivalente între ele, atunci când vorbim despre plăcerea şi bucuria cu care lucrezi cu oamenii în cauză. Unele bune sunt bune şi îţi face mare plăcere să lucrezi cu ale, altele sunt – la fel ca şi nişte clătite rele la gust, sau fără dulceaţă de vişine destulă – complet şi intens dezamăgitoare.
Cine merită, totuşi, numitul templu; şi de ce
Totuşi, acelaşi apetit pentru adevăr – despre care vorbeam şi mai sus – mă îndeamnă să spun măcar câteva cuvinte (nu multe, dar nici nu-i nevoie, cred) despre o persoană cu care, în termeni strict profesionali, regret (măcar aşa, niţel; de fapt niţel mai mult) că n-o să mă mai văd, probabil niciodată, în sala de curs sau de seminar. Exact persoana în cauză – căreia nici n-o să-i dau numele, fiindcă vorbesc aici, de fapt, nu în principal despre indivizi, ci despre tipologii umane – e cea despre care cred (absolut serios spun asta!) că ar merita, până la urmă, Partenonul cel micuţ despre care vorbeam în titlul textului de faţă.
Aş minţi dacă aş zice că persoana în cauză e, în vreun fel, un monument absolut de inteligenţă. E, dimpotrivă, un om cât se poate de obişnuit, cu un IQ mediu, presupun. Dar are, totuşi, ceva care trezeşte, automat, respect. Are o ambiţie, o determinare cum n-am văzut, dacă fac o socoteală cât mai precisă a lucrurilor care mi s-au întâmplat pe parcursul ultimilor 20 de ani, decât în mult prea puţine ocazii. Şi o putere de muncă absolut uluitoare, de te miri cum poate să încapă într-o persoană aşa micuţă. Tenacitatea constantă cu care a învăţat în toţii anii – cinci la număr, trei la ciclul de licenţă, plus doi la studiile masterale – decând o cunosc e, repet, absolut năucitoare.
Toate astea mă şi fac să spun, încă o dată, că persoana în cauză chiar merită, şi încă din plin, măcar aceste cuvinte; care nu-s de laudă, ci doar de firească şi onestă recunoaştere. Poate te-ai fi aşteptat să spun ceva despre personajele – rare, e drept – de o inteligenţă sclipitoare, care învaţă cu lejeritate extremă, oricând, orice.
Ei bine, nu. Dar o să am totdeauna bune gânduri, cum ar zice un coleg al meu care tocmai a ajuns prorector (bravo lui!), atunci când vine vorba despre persoana cea micuţă, fără vreo inteligenţă extraordinară, dar care emană prin fiecare por, la fiecare pas, dorinţa şi voinţa de a-şi depăşi condiţia, de a deveni un om mai bun. A better human being înseamnă, după mintea mea, să încerci permanent, cât şi cum poţi, să îţi depăşeşti limitele, pe care ştii bine că le ai; făcând, constant, un efort practic uriaş, care-i şi descumpăneşte pe unii: da’, totuşi, de ce-o munci tot timpu’ omu’ ăsta – se tot întreabă dânşii (îi recunoşti uşor: sunt, în general, din tagma celor care-l au ca model unic în viaţă, şi de-aia-l şi votează, pe câte unul ca Gigi Becali) – când ar putea să facă orice altceva, cu mult mai plăcut – să lenevească între perne; să joace biliard; să bârfească fără oprire; să meargă la shopping sau, infinită plăcere, să-şi umple sufletul cu fum de narghilea şi sunet de manele?
Aşa că exact aşa arată personajul din mijlocul Partenonului cel micuţ, construit din cuvinte: o persoană încă foarte tînără, care munceşte; şi munceşte; şi munceşte; şi iar munceşte, încercând să-şi depăşească, pe cât poate, limitele (care nu-s deloc puţine) şi condiţia (care nu-i neapărat una grozavă), cu o tenacitate şi cu o încăpăţânare fără egal. Pun pariu că muncind pe rupte, şi în continuare, o să şi reuşească ceea ce şi-a propus. Ceea ce mă bucură. Şi mă şi umple de respect; de mult respect, de fapt.
