FĂRĂ burka, niqab sau hijab în instituţiile DE STAT din România!
Tânăra doamnă din această imagine a Shahla Vahabzadeh, Miss Iran în anul 1967. N-are burka, după cum se vede. Dar nu mă îndoiesc că, de fapt, poţi fi bună purtătoare de credinţă islamică şi fără să ai capul acoperit. Exact aşa cum, de exemplu, poţi fi bun creştin, chiar şi dacă nu-ţi atârni de gât, la vedere, în chip ostentativ, o cruce de vreo juma’ de kil.
M-am trezit pe cap, ieri, la unul din cursurile mele, cu o purtătoare de acoperământ islamic. Nu o burka, aceea care ascunde complet capul, inclusiv faţa, ci mai degrabă ceva care semăna cu ceea ce numim în mod obişnuit hijab sau al-amira (pentru diferenţele dintre aceste forme de exprimare vestimentară a identităţii religioase islamice, vezi un material ilustrat, cu destule explicaţii, la adresa de internet http://www.bbc.co.uk/newsround/24118241). La o întrebare vădit benignă, zic eu, adresată în afara orelor de curs (de fapt, după ele) legată de eventualitatea ca persoana în cauză să ia în calcul, măcar ca simplă ipoteză de lucru, rugămintea mea de a se gândi dacă, totuşi, chiar e cazul să-şi afişeze în chip atât de ostentativ credinţa, am primit, în loc de răspuns, un şir de zbierăte. Cu puţinele cuvinte pe care le ştie în limba română, persoana în cauză – relativ recent ajunsă în România, pe cât am înţeles, ca refugiat sau azilant – mi-a transmis, printre alte răcnete: „Eu am drepturi!”. Perfect adevărat. Are drepturi, desigur, ca orice alt azilant sau refugiat; ştiu şi eu asta. Doar că drepturi am, la naiba, şi eu, nu numai domnia sa.
Scurtă explicaţie, spre evitarea oricărei confuzii
Ca lucrurile să fie foarte clare, cred că România, ca şi orice altă ţară civilizată, are a fi cât se poate de tolerantă cu toate religiile, inclusiv cu cele ale minorităţilor şi ale refugiaţilor sau azilanţilor, oricare şi oricâte ar fi ele. Mai mult, cu referire directă la musulmani, cred că notabil de mulţii turco-tătari care trăiesc, de secole, aici – concentraţi în special în Dobrogea – sunt buni cetăţeni români (ca să dau un măcar un exemplu cât se poate de clar, hai să ne uităm, prietene, pe CV-ul cetăţeanului român de etnie turcă Gelaledin Nezir – vezi text de presă la adresa de internet https://www.replicaonline.ro/primul-general-turc-din-romania-ridicat-la-rangul-de-chestor-principal-de-politie-206591/). Mai cred – ceea ce, presupun, îi va enerva cumplit pe tot soiul de fundamentalişti creştini şi xenofobi – şi că Europa, în general (ceea ce înseamnă şi România, ca parte a lumii europene) are mare nevoie de populaţie venită din alte părţi, care să compenseze cumva, cât mai rapid, scăderea demografică accentuată din ultimele decenii. Mai cred că, pentru România, şi cei mai mulţi dintre musulmanii veniţi în ultima vreme (în anii de după 1989, mai precis) constituie un plus demografic, cultural şi economic realmente important. Să dau câteva exemple: ştiu, întâmplător, câţiva medici veniţi din Orientul Mijlociu şi care sunt, atât ca oameni cât şi ca profesionişti, persoane de toată isprava. La mine la piaţă, de multă vreme are un atelier de chei un iranian micuţ, în mod evident musulman şiit. Alt om de toată isprava, zău aşa: foarte muncitor, adesea tare vesel şi totdeauna politicos. Tot la mine la piaţă, aproape de Splai, ani în şir am mâncat cei mai buni hamburgeri din întreg universul, pregătiţi de o familie mixtă – ea româncă, el venit, cine ştie din ce motive, de prin Orientul Mijlociu. Rar am văzut oameni la fel de politicoşi şi la fel de muncitori ca domnul în cauză. Să-i ocrotească, mi-aş dori, pe toţi musulmanii aceştia de toată isprava şi Dumnezeul meu creştin, şi Allah al lor!
În plus, cred cu tărie – iar datele demografice mă forţează, şi ele, să fac asta – că România are nevoie (mare nevoie, de fapt) şi în continuare de imigranţi, inclusiv de aceia sosiţi din Orientul Mijlociu (că doar n-o să vină aici oameni care caută cu disperare să-şi facă un rost, valuri-valuri, din Suedia sau din Statele Unite). Identitatea religioasă islamică a imigranţilor ce vin din Orientul Mijlociu Extins şi din Africa de Nord nu are de ce să fie, cred eu, deranjantă pentru nimeni. Atâta timp cât nu e agresivă. Şi atâta timp cât nu e nici deranjantă, inclusiv prin gesturi ostentative comise, sub acoperirea atât de convenabilă a credinţei religioase, cu evidentă şi sfidătoare obrăznicie. Sau, eventual, chiar cu vreo miză politică pe termen lung.
Îţi cer părerea (precum şi sprijinul) şi ţie, prietene
Cum statul român este – asta-i realitatea – unul care funcţionează, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, ca stat secular (aceasta este exact formularea din Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 382), eu unul aş dori, în calitatea mea de cetăţean (cu obligaţii depline, dar – subliniez aceasta – şi cu drepturi depline), ca lucrurile să rămână exact aşa. Mi se pare firesc, prin urmare, ca religia şi simbolurile religioase de orice fel – subliniez, de orice fel – să-şi aibă locul lor, dar NU în instituţiile de stat. Fiindcă, repet, statul român, chiar dacă nu-i secular (sau laic, dacă preferi acest sinonim) în chip atât de tranşant cum e, de exemplu, cel francez, NU e nici vreo teocraţie. Nici ortodoxă, nici catolică, nici reformată, nici israelită. Şi, desigur, nici islamică.
Prin urmare, cred că simbolurile religioase de orice fel NU trebuie afişate sau purtate la vedere, în clădirile în care funcţionează instituţii de stat (cu excepţia acelora care au, din start, un profil care face trimitere directă la religie – cum ar fi liceele confesionale, dacă ele sunt de stat, ca şi facultăţile de stat care pregătesc viitori clerici).
În ceea ce îi priveşte, în mod concret (dar şi, precizez din nou, complet lipsit de orice discriminare – vezi şi paragraful anterior) pe purtătorii de identitate religioasă islamică, veniţi în număr tot mai mare în România, în ultima vreme (nu contează că-s la studii, sau sosiţi aici ca să facă afaceri, sau sunt refugiaţi şi/sau azilanţi, alungaţi din ţările lor de război sau de sărăcie), lucrurile sunt, după mintea mea, extrem de simple: aşa cum eu sunt liber să practic exact ce religie doresc (aşa cum scrie şi-n Constituţie, de altfel), tot aşa şi ei au dreptul să facă exact acelaşi lucru – respectiv să-şi practice religia lor. Fără ostentaţie şi fără să mă deranjeze, însă, în vreun fel, pentru bunul motiv că nici eu nu-i deranjez pe ei cu credinţa mea, indiferent care şi câtă e ea (şi nici nu comit gesturi ostentative cu încărcătură religioasă de vreun fel – nu cred că m-a văzut, de exemplu, cineva, vreodată, purtând pe piept, la vedere, vreo cruce, fie ea mare sau mică). În aceste condiţii, m-ar bucura tare mult să nu mai văd – dacă s-o putea – vreo burka sau vreun hijab atunci când intru la cursuri, pentru simplul motiv că nici eu nu afişez, pe catedră, şiruri-şiruri de icoane, de lumânări şi de cădelniţe în care să fumege tămâie.
Cum însă persoana despre care v-am povestit aici n-o să priceapă în veci ce vă spun eu acum – fiindcă, nu-i aşa, cum mi-a şi zis, de altfel, doamna cu văl islamic, dânsa ştie doar că „are drepturi” (chiar mai multe, pe cât înţeleg de la ea, decât ale mele, deşi eu sunt cetăţean român şi domnia sa nu e; şi deşi eu plătesc taxe şi impozite, iar domnia sa nu plăteşte) – mă gândesc, foarte serios, să iniţiez – ceea ce, desigur, nu pot face de unul singur – un proiect de lege. Am, ca şi tine, acest drept în temeiul articolului 74 din Constituţie, acela care spune, la aliniatul 1, că „iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot” – vezi textul complet la http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=3#t3c1s3sba74). Vorbesc, desigur, despre un proiect de lege care să interzică explicit simbolurile religioase purtate la vedere în instituţiile de stat. Şi care să spună, între altele (repet, între altele), foarte clar, că nu poţi purta, în România, văl islamic pe cap, în instituţii de stat (în instituţii de stat, subliniez, nu în toate spaţiile publice; nu poţi interzice, de exemplu, unei femei purtătoare de credinţă islamică, acoperită cu văl, să meargă pe stradă sau să intre în magazine). Care e regimul acoperământului de cap islamic pentru femei, în spaţii publice, în alte ţări europene poţi vedea, în chip rezumativ, ca să fie şi mai clar despre ce vorbim, în articolul de presă pe care îl găseşti la linkul de aici – https://www.theguardian.com/world/2017/mar/14/headscarves-and-muslim-veil-ban-debate-timeline.
O a doua chestiune: cui sunt loiali, de fapt, refugiaţii şi azilanţii?
Tu ce zici, prietene, de acest „ obviously very hot potato”? Cu sau fără burka, până la urmă, în şcoala de stat sau în facultatea de stat din România, în orice primărie din România, în Parlament sau la Guvern? Aştept cu interes opinii (şi-s pregătit, desigur, şi de înjurături şi critici, care – fac pariu – o să curgă-n valuri, mintenaş, cam din toate părţile). Aştept, de fapt, opinii şi-n legătură cu o a doua problemă: tot Constituţia României spune, explicit, la articolul 54, din cadrul capitolului referitor la îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, că „fidelitatea faţă de ţară este sacră”. Ceea ce mi se pare firesc. Dar, oare, fidelitatea faţă de această ţară n-ar trebui să fie, la fel cum e pentru mine, adică tot obligatorie şi sacră şi pentru imigranţi, refugiaţi şi azilanţi? Sau, eventual, crede cineva că ar fi util pentru România ca aceştia să rămână (chiar dacă beneficiază, din plin, de resursele statului român, atâtea câte sunt ele) fideli cine ştie cărui emir sau şeic fundamentalist (şi niţel descreierat, pe deasupra), dintr-aceia care cred că întreaga Europă ar trebui, de fapt, să devină cât mai curând un teritoriu în care să domnească doar sharia, legea islamică? În aceste condiţii cred, de fapt, că ar trebui ca legile referitoare la statutul refugiaţilor şi azilanţilor ar trebui niţeluş modificate; şi anume imediat. Şi mai cred – cu temei, de altfel – că, la primirea lor pe teritoriul României, orice refugiaţi sau azilanţi, inclusiv cei veniţi din Orientul Mijlociu Extins (dar şi toţi ceilalţi, indiferent de unde vin), ar trebui să aibă obligaţia (dacă tot vor să trăiască aici şi să consume resurse produse de munca ta şi a mea) de a depune un jurământ de fidelitate faţă de această ţară care îi primeşte şi le pune la dispoziţie tot ce are. Un jurământ cu efecte clare, măsurabile şi verificabile, valabil pentru întreaga perioadă a şederii lor aici. Şi a cărui încălcare să se soldeze, cum e şi firesc, cu expulzarea imediată. Dar tu, prietene, cam ce crezi – şi în general, dar şi în cazul foarte concret pe care îl discut aici – despre problema fidelităţii faţă de această ţară? Cel care vine aici din Siria, să zicem, şi solicită azil sau chiar cetăţenie română, cui ar trebui să fie fidel – României, sau, eventual, identităţii culturale şi religioase islamice împinse, dacă-i loc cumva pentru aşa ceva, chiar până la ideea de jihad?
