215 trofee TARE preţioase, dintr-o dată; plus, din fericire, un ghemuleţ de sfoară maronie
Vădit păcălitoare zicere, asta-i părerea mea: n-aş crede că, de fapt, numitul partid era prea preocupat, vreodată, de vreuna din aspiraţiile mele.
Dacă deschizi cumva Google Images şi cauţi, să zicem, safari hunting, dai imediat peste o sumedenie de fotografii absolut îngrozitoare – cu elefanţi, hipopotami şi lei aşezaţi în poziţii pe deplin scabroase (în puţine, de fapt, ocazii moartea nu-i obscenă), iar deasupra lor îi câte-un vânător, voios foarte: cine-i mai tare ca el acum, când tocmai a ucis o aşa uriaşă dihanie?
Am şi eu o fotografie din aceasta (o caut prin casă de vreo două săptămâni, dar nu pot deloc să-mi dau seama pe unde-ar putea fi ea), tot cu trofee (unele, e drept, cu mult mai puţin sângeroase), iar eu am, într-un fel, cam acelaşi soi de zâmbet al omului realmente împlinit, care-a reuşit, iată, să realizeze – şi încă de unul singur! – ceva cu totul şi cu totul nemaivăzut. Şi, ţin-te bine, nu-i vorba despre un singur trofeu, ci despre 200: mai micuţe, e drept; şi albicioase, aproape toate (cu excepţia câtorva care băteau înspre rozaliu), dar, totuşi, 200. Aşa că să mă mai lase-n pace marii vânători de prin Africa, sau de la Balş (la ăştia din urmă, după cum bine ştii, e moda să se tot fotografieze cu mistreţi uriaşi).
La jumătatea anilor ’80: speranţa că „poate se bagă ceva”
Această fotografie despre care-ţi povestesc aici mi-a făcut-o un prieten (care, of, a plecat cam prea devreme dintre noi, sper că într-o lume ceva mai bună) pe la jumătatea anilor 1980. Moda era, în vremea aceea, să ai, în permanenţă, o plasă la tine, poate „se bagă ceva” la magazinele, altfel, tot timpul goale. Uneori, căratul aceasta-al paporniţei de piaţă dădea şi rezultate: dacă aveai mult noroc, puteai găsi, să zicem, ceva salam; sau o bucată de carne sau de brânză. În cazul meu, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. M-am nimerit, întâmplător, lângă un magazin unde se descărca, în grabă, dintr-un camion deloc mic, cu vopseaua scorojită, hârtie higienică. Buuun. M-am aşezat, graţie reflexelor îndelung exersate, imediat la coadă. Atunci s-a şi produs primul şoc. Cineva din magazin a venit şi ne-a spus că „o să puteţi cumpăra cât vreţi, că oricum e destulă” (ca să fie mai clar, în anii aceia nici hârtie de toaletă nu găseai tot timpul, fiindcă masa lemnoasă brută sau prelucrată mergea, ca şi mâncarea, aproape toată, la export, c-aşa era politica regimului). Am scos plasa din buzunar, m-au uitat la ea şi-am calculat că, orice-aş face, mai mult de 10, cel mult 15 suluri nu încap într-însa. În spatele meu, o doamnă mai corpolentă tocmai scotea din geantă două plase mai mărişoare, din rafie colorată şi împletită cu ochiuri mari: ea ar fi putut căra, cu uşurinţă, vreu 35 sau, poate, chiar 40 de suluri.
Idee cu adevărat salvatoare: goană scurtă, peste stradă şi-napoi
Peste stradă se deschisese deja – era, totuşi, dimineaţa, încă foarte devreme – o librărie de cartier. Cum conjuncturile excepţionale nasc, măcar uneori, şi mari idei, am plecat de la coadă, pentru două minute, în viteză-aproape balistică, şi-am cumpărat, pe loc, un ghemuleţ de sfoară. M-am întors la coadă şi, atunci când mi-a venit rândul, am cumpărat nu mai puţin de 215 suluri: aş fi putut lua şi mai multe, dar n-aveam bani la mine. Le-am înşirat, pe toate, pe bucăţi zdravene de sfoară, din care
Asta, pentru cine nu ştie, era o coadă foarte mică; cele mari puteau uşor avea şi câteva sute bune de oameni.
mi-am făcut şapte banduliere zdravene: cam ca alea pe care au, prin filme, soldaţii lui Pancho Villa; doar că ale mele erau nu din piele şi tixite cu cartuşe lucitoare, ci din suluri de hârtie de toaletă. Şi mai lunguţe, până sub genunchi. Aşa m-a şi fotografiat prietenul meu, venit în vizită, la mine, în oraşul din Ardeal în care locuiam atunci. Bucuria ce se poate citi pe faţa mea e, zic eu, cu mult mai mare decât a cocalarilor cu ifose multe, de prin diverse ţări, care se fotografiază, după ce-au omorât un elefant, ţinând un picior pe leşul bietului animal răposat: câteva luni bune, când mă duceam pe la prieteni, le puteam dărui „iată, ceva util şi care nici nu se găseşte” (decât, repet, rar şi în cantităţi foarte mici); în plus, alte câteva luni bune am avut şi pile mari de tot la Alimentara: acolo am lăsat, ca să fie clar, cam 50 dintre sulurile de hârtie higienică; aşa se face, deci, că o vreme am putut cumpăra, zilnic, măcar câte-o sută de grame de „ceva, da’ mai bun şi care, domnu’, nu-i deloc în galantar”. În plus, vânzătoarea de la mezeluri mi-a şi spus, cu evident respect, cam un an după aceea, până când episodul a fost complet dat uitării, „o, domnul cu hârtia… ce mai faceţi?”. Ce să fac, eram, continuu, tare mândru de cele 215 trofee; şi aşteptam ca această minune să se şi repete. Ceea ce, of, nu s-a mai întâmplat niciodată, în cazul meu. Noroc că, nişte ani mai târziu, hârtia higienică a început să se găsească – ceea ce se întâmplă şi azi – în cantităţi mai mari; şi tot timpul la liber (tot meritu’ lu’ domnu’ Iliescu, saracu’, şi cât îl mai critică toţi porcii aştia, cum mintenaş vor zice unii). Aşa se şi face că micul ghem de sfoară maronie, pe care-l mai am chiar şi astăzi, a rămas complet neutilizat, în ultimii fix 30 de ani.
Iată, deci, cât de mult – şi cu precizie în ce sens, mai ales – s-a schimbat România, între 1986 şi 2016!
