20 decembrie, acum 71 de ani: Divizia 101 Screaming Eagles, complet încercuită la Bastogne
Puţini, flămânzi şi slab înarmaţi, militarii americani din Divizia 101 aeropourtată Screaming Eagles i-au ţinut în şah, la Bastogne, mai bine de o săptămână, cu o îndârjire fără seamăn, pe zecile de mii de atacatori germani.
În decembrie 1944, Germania face o ultimă încercare de a recâştiga iniţiativa strategică pe Frontul de Vest: lansează, prin regiunea împădurită şi cu drumuri execrabile a Munţilor Ardeni (exact ca şi în 1940), un atac masiv, menit să ajungă la Antwerpen. Împotriva forţelor Aliaţilor – care, ne spune Churchill (în lucrarea Al Doilea Război Mondial, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1996, vol. II, p. 392) numărau, în regiunea atacată de nemţi, doar „patru divizii” care apărau „un front de circa o sută de kilometri” – sunt aruncate trei armate (dintre care două blindate), cu „un total de zece divizii Panzer şi paisprezece de infanterie”. Ofensiva începe la 16 decembrie. Germanii aruncă în luptă, între altele, cam „1.000 de tancuri şi autotunuri” (B. H.Liddell Hart, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, Ed. Orizonturi, Ed. Lider, vol. II, p. 344) şi înaintează rapid. În ciuda masivităţii atacului nemţesc, principalii comandanţi americani şi britanici s-au „dezmeticit” şi au „realizat gravitatea situaţiei” foarte târziu, „abia în dimineaţa zilei de 18” decembrie.
Şoimii urlători: un dumicat imposibil de înghiţit
Generalul Eisenhower a trimis, de urgenţă, spre zona ofensivei germane mai multe mari unităţi. Două corpuri de tancuri au atacat spre nord, slăbind înturcâtva ofensiva asupra oraşului Bastogne, care era un „important nod rutier” şi pe care germanii n-au reuşit să-l captureze, din mişcare, la 19 decembrie. Către Bastogne a fost trimisă şi o divizie de elită – 101 aeropurtată, supranumită Screaming Eagles (Şoimii urlători). Aflată la Reims şi trimisă în luptă în lungi convoaie de vehicule de transport, ea era să rateze oraşul, fiindcă „a fost îndreptată către nord, datorită unei erori administrative” (B. H. Liddell Hart, op. cit., vol. II, p. 358). Doar „o blocare a traficului” şi „rănirea unui sergent de poliţie” au făcut-o „să se abată pe un drum ocolitor, spre sud, ajungând astfel la Bastogne în dimineaţa crucialei zile de 19” decembrie.
A doua zi, la 20 decembrie (adică acum exact 71 de ani), comandanţii militari americani dau ordin Diviziei 101 să apere cu orice preţ Bastogne, iar pe generalul Anthony C. McAuliffe, comandantul acestei unităţi, îl însărcinează „să preia” sarcina de a conduce toate operaţiunile defensive. Atunci când află despre ordinul primit, „McAuliffe – ne spune Michel Géoris (în NUTS!: Bătălia din Ardeni, decembrie 1944, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 99) – sare imediat în jeep şi o porneşte în grabă către Bastogne”, unde „ajunge la orele nouă seara. Un ceas mai târziu, şoseaua Neufchâteau-Bastogne este blocată, iar oraşul complet încercuit” de germani. Pe 21 decembrie, McAuliffe constată că „nu mai sunt alimente, nu mai sunt muniţii”; el speră doar în „paraşutarea care i s-a promis în curând”, dar „vremea rea persistă şi împiedică orice zbor la joasă altitudine, deci orice ajutor sosit pe calea aerului” (Michel Géoris, op. cit., p. 99).
La momentul în care a fost încercuită de forţe germane net superiare la Bastogne, Divizia 101 aeropurtată avea doar ceva mai
Emblema Şoimilor Urlători, pe o uniformă de luptă din zilele noastre
mult de doi ani de serviciu activ. Fusese înfiinţată la 16 august 1942, la Camp Claiborne, în Louisiana. La 6 iunie 1944, paraşutiştii din Screaming Eagles au fost primii militari aliaţi ce au ajuns în Normandia. După o lună de lupte grele, divizia a fost trimisă pentru refacere, în Anglia. La 17 septembrie, ea a fost paraşutată în Operaţiunea Market Garden, în care a luptat vreme de peste două luni. Se afla în refacere doar de câteva zile, atunci când a fost trimisă la Bastogne, şi a luptat singură, aparent fără nici o şansă, mai bine de o săptămână, până ce Bastogne a fost despresurat. La 22 decembrie, McAuliffe primeşte, prin intermediul unui medic militar, un mesaj prin care germanii îi cer „predarea onorabilă a oraşului”. El răspunde cu un singur cuvânt: „Nuts!”. Cum solii germani nu pricep prea bine despre ce-i vorba, un colonel american pe nume Harper le explică, politicos: „dacă nu ştiţi ce semnificaţie are ‚Nuts’, aflaţi că asta vrea să însemne ‚Duceţi-vă la dracu’!” (Michel Géoris, op. cit., pp 102-103.)
Situaţia începe să se stabilizeze
Abia la 23 decembrie, cei 18.000 de militari americani ce apără Bastogne primesc primele ajutoare: cam 250 de tone de muniţii, plus aproape 20.000 de raţii alimentare (Michel Géoris, op. cit., pp. 104-105). Asediul german a continuat, cu atacuri masive de infanterie şi tancuri, precum şi cu bombardamente masive de artilerie, până la 26 decembrie 1944, atunci când mai multe tancuri Sherman ale Diviziei 4 blindate a SUA „au reuşit să ajungă la poziţiile defensive din sudul oraşului Bastogne” (B. H. Liddell Hart, op. cit., pp. 366-367). Până şi destui dintre comandanţii germani au avut, mai apoi, cuvinte de laudă pentru „rezistenţa încăpăţânată” de care a dat dovadă, la Bastogne, Divizia 101 aeropourtată Screaming Eagles. Generalul von Mellenthin, de exemplu, spune că acţiunea defensivă a americanilor a avut „a avut efectul de a schilodi manevrele ofensive ale lui Manteuffel”, comandantul-şef al atacului german (Major General F. W. von Mellenthin, Panzer Battles, Ballantine Books, New York, 1956, 1971, p. 408).
