Ne-am scos!: planu’ de treij’ de ani al lui Liviu Dragnea
2045, Alexandria de Teleorman: morţi în drum spre secţia de votare, într-un avion care, tare dibaci lucru, n-are sigla PSD
„Vreau să promovăm ideea unui pact politic al tututor forţelor politice pentru a putea realiza un plan de dezvoltare eficientă şi strategică a acestei ţări pentru următorii 20-30 de ani”, le-a spus Liviu Dragnea colegelor lui de partid, spre sfîrşitul săptămânii trecute, într-un speech rostit cu ocazia Şcolii de Vară a femeilor social-democrate.
O dimineaţă cu Regele Soare
Ideea unui plan naţional de dezvoltare pe termen lung nu e deloc lipsită de interes (dar nici ferită de riscuri). Citeam, de exemplu, într-un volum gros de istorie economică universală, cum, într-o bună dimineaţă, devreme de tot, unul din marii miniştri ai Franţei a venit fuguţa la Ludovic al XIV-lea (la vremea aceea încă foarte tânăr) şi i-a zis, surescitat: „Sire, haideţi cu mine, aş dori să vă arăt ceva!”. Regele, curios, l-a urmat. Au ajuns la Fontainebleau, unde ministrul i-a arătat, plin de bucurie, câteva zeci de hectare presărate cu nişte plante mici, aranjate ordonat, ca nişte minusculi soldăţei verzi. Cam nervos că fusese smuls din pat, Regele Soare l-a întrebat pe sfetnicul său: „Ce-i asta? Pentru ce m-ai adus aici?” Ministrul, voios, i-a spus: „Sire, sunt aici multe mii de stejari, încă mici. Când vor creşte mari, cam peste vreo 250 de ani, vom avea, din producţie proprie, lemn destul pentru catargele navelor de linie, să ne putem război cu Anglia!”. Puţin important dacă povestea e sau nu apocrifă: ea ilustrează, impecabil, valoarea unor planuri pe termen foarte lung. Şi, desigur, riscul ca viitorul îndepărtat să nu prea semene, în realitate, cu felul în care ni-l imaginăm, noi, astăzi.
Două întrebări, cu voia domniilor voastre
Prin urmare, atunci când Liviu Dragnea vorbeşte despre un plan de dezvoltare pe 20 sau 30 de ani, nu lungimea intervalului de câteva decenii mă pune pe gânduri. Ideea unui business plan serios pentru România, unul pe termen mediu şi lung, astfel încât schimbările din ţară să nu se mai petreacă absolut la întâmplare, aşa, ca lovite de dambla, nu e de lepădat. Deloc.
Dar, dincolo de faptul că ar merita, în sfârşit, ca România să aibă, inclusiv pe termen foarte lung, nişte obiective clare, oricare ar fi acestea (fiindcă nu putem să ne batem, la nesfârşit, cu pumnii-n piept, de bucurie că am intrat în NATO şi-n UE), cred că două întrebări sunt absolut fireşti. Eu, unul, mi le pun, dintr-un motiv foarte puternic şi extrem de simplu de înţeles: România nu-i doar a politicienilor de toate culorile, ci şi ţara mea. Iar viitorul ţării mele l-aş vrea, în mod firesc, a fi într-adevăr unul locuibil, nu doar pentru şefime, ci şi pentru unul ca mine.
Prima întrebare pe care o pun este: Cine propune un asemenea plan de viitor? Menţionez că nu mă deranjează, în acest context, condiţia de condamnat penal a lui Liviu Dragnea (şi pârnăiaşii se pot gândi temeinic la viitor; vezi, de exemplu, cazul cel atât de bine cunoscut al contelui de Monte Cristo!). Dar mă îngrijorează foarte mult, în mod cât se poate de legitim, condiţia de baron local a lui Liviu Dragnea. Indiferent de culoarea lor politică – fiindcă nu doar PSD e dominat, în realitate, de baronii locali şi de interesele duhnitoare ale acestora – cei care compun categoria în cauză sunt, de fapt, nişte ploşniţe hulpave, de mari dimensiuni, care au în cap exclusiv propriile interese. Ca urmare, un plan pe 30 de ani propus de unul ca Dragnea poate fi – nu mă îndoiesc de asta – foarte convenabil doar pentru toate portofelele celor din tagma lui. Dar va fi, oare, planul în cauză unul în care şi noi doi (adică eu şi cu tine, cititorule, indiferent cine eşti şi cu care partid votezi) să avem locul nostru? Eu, unul, mă îndoiesc. Şi nu pentru că aş fi deosebit de cârcotaş, ci doar pentru că nu m-a lăsat încă memoria (şi, prin urmare, ţin bine minte cât de lung e şirul ocaziilor în care şefimea PSD ne-a minţit, ca şi şirul nesfârşit al ocaziilor în care aceeaşi ceată de ploşniţe mari – împreună cu baronii cei lacomi din alte partide, deloc mai breji decât cei adunaţi sub tufa de trandafiri – a gândit legi şi planuri doar pentru beneficiul propriu).
Iarăşi despre forma fără fond
Iar a două întrebare, la fel de normală, de legitimă şi de necesară, cred eu, este: Şi ce ar putea conţine un asemenea plan de viitor, care sunt ideile principale sau priorităţile sale majore? Nu ştim, domnu’ Dragnea nu are amabilitatea să ne spună. Cum ar zice unul din amicii mei, Dragnea doar „ne abureşte, ne mai aruncă încă o gogoaşă umflată; ş-apoi încă una, şi tot aşa!”. Probabil că, de fapt, domnu’ Dragnea habar n-are cam cum ar putea arăta viitorul la care se referă. Intuieşte, desigur, în mod corect (Dragnea are destul fler politic, să fie clar!) că un plan de viitor ar fi, pentru ţară, de mare trebuinţă. Dar, cu maximă probabilitate, habar n-are cu ce să umple un asemenea plan. Prin urmare, Dragnea ne livrează doar un ambalaj lucios, o cutie mare, tare frumos colorată. Dar fără nimic concret înăuntru. Nu ne spune, de exemplu, cum o să obţinem, de aici în 30 de ani, energia de care avem nevoie, atunci când petrolul şi gazele o să se cam termine. Din hidrocentrale? Din atomocentrale? Din vreo altă sursă? Dragnea nu ne spune, de fapt, nimic. Planul lui n-are nici un fel de conţinut. El ne cadoriseşte doar cu o simplă formă fără fond, cam i-ar fi zis Maiorescu.
Atâta poate, atâta face (cu tot cu morţii din Teleorman, care – pe cât înţeleg – ar putea să voteze tot cu PSD şi peste cei „20-30 de ani” de „dezvoltare eficientă şi strategică”, în legătură cu care ne-abureşte, iarăşi, domnu’ Dragnea).
