Atenţie la pragul de sus!: Iluzia cea cruntă a schimbului de generaţii
Până la schimbul de generaţii cel cu happy end, mai trebuie să şi ieşi, întreg-întreguţ, de aici: încă tânărul Dan Şova, deja îmbătrânit în rele
„Lasă, că vin în curând la putere ăştia mai tineri şi despotmolesc ei lucrurile, rezolvă ei ce n-au putut sau n-au vrut să facă, ani în şir, anchilozaţii ăi bătrîni”: cam asta auzi, îngrijorător de frecvent, ori de câte ori vine vorba despre politică, precum şi despre administraţia locală şi centrală. Până la un punct, tipul acesta de judecată are – măcar în aparenţă – ceva noimă. Mai înspre bătrâneţe nu mai ai, de exemplu, energia şi puterea de la 20 sau 30 de ani. Simt şi eu asta, cu mare intensitate (LOL), atunci când nu mai pot alerga, ca atunci când eram student, după autobuze.
În piaţă, la Râmnicu Sărat
Dar, dacă priveşti mai atent în jur, constaţi fără prea mare osteneală că şansa schimbului de generaţii e, în realitate, doar o biată poveste; o iluzie; în termeni mai tranşanţi, nimic altceva decât încă o ţeapă pe care o luăm de la viaţă, în formă continuată.
Să vă dau un exemplu: La ultimele alegeri parlamentare, am ajutat-o, cât am putut, împreună cu mai mulţi studenţi, pe Sandra Pralong. Ea a candidat atunci, în sectorul 3, împotriva Ecaterinei Andronescu. Un meci complet inegal, aşa cum lesne vă puteţi imagina. Andronescu e fost ministru, e un om cu destulă vizibilitate, PSD e un partid mare, cu oameni destui şi bani foarte mulţi, aşa că Sandra – cu cele doar cîteva sute de afişe ale ei – nu putea spera, în termeni raţionali, la o victorie. Asta le-am şi spus studenţilor cu care am vorbit, iniţial, în stradă (soluţie obligatorie, dacă eşti măcar niţel legalist: în instituţiile sistemului de învăţământ public, de stat, nu se face politică: aşa zice legea). Şi le-am mai spus, cu aceeaşi ocazie: „Tocmai de-aia merită, dincolo de orice alte motive, s-o ajutăm pe femeia asta. Nu veţi învăţa niciodată cum se duce o campanie doar din cărţi. Şi nu veţi învăţa nici dacă aveţi la îndemână de toate. Cel mai bine e să lucraţi pentru cineva care are resurse tare puţine, ca să vă învăţaţi, de la început, cu greul; iar dacă obţineţi ceva rezultate şi fără nimic în dotare, când o să lucraţi pentru cineva care are şi ceva sprijin logistic va fi, desigur, mai uşor şi mult mai eficient”.
Dar nu despre campania noastră în sprijinul candidaturii Sandrei Pralong vreau să vă vorbesc aici, ci chiar despre cum stă treaba, în realitate, cu schimbul de generaţii. Într-o zi în care ploua absolut îngrozitor – ceva între ploaia mocănească şi aversele de vară – am ajuns (Sandra, cu vreo cinci studenţi ai mei, plus subsemnatul) în zona Pieţei Râmnicu Sărat (v-o recomand, şi atunci când nu e campanie electorală, pentru flori şi legume, dacă vă pricepeţi să le alegeţi, ca şi pentru fructele bune şi ieftine). Peste piaţă, în ciuda ploii, plutea un nour imens, cu miros de mici: fumul de la „cantina” unde pot mânca ceva tarabagii, ca şi muşterii osteniţi de cumpărături. Locul arăta absolut infernal, aveai senzaţia că faci, concomitent, hepatită galopantă (cred că nici nu există aşa ceva, dar nu contează), herpes şi multe alte boli numai când aruncai o privire către locul în cauză. Dar cum pe la cele câteva mese era plin de muşterii, ne-am zis: „Păi oamenii ăştia ştiu mai bine, dacă sunt ai locului, de-aici, din piaţă; şi, dacă mănâncă, probabil că micii sunt chiar buni”. Cel puţin în ziua aceea erau nu buni, ci chiar grozavi. Cum ne îndopam noi cu mici şi cu felii de pâine de alaltăieri, am văzut, venind prin ploaie, un grup masiv de PSD-işti. Un candidat la Camera Deputaţilor, ajuns ulterior ministru, însoţit de vreo 30 de oameni cu afişe, produse promoţionale mai mici, geci cu sigla partidului, ce mai, tot tacâmul. L-am strigat pe candidatul respectiv. Sandra îl ştia, iar eu fusesem coleg cu el, la o gazetă. Ne-a recunoscut şi a venit imediat alături de noi. Împreună cu el a mai venit şi o altă persoană, un domn la vreo 30 de ani, cel mult – din cîte apucasem noi să vedem, şeful echipei de campanie care-l însoţea pe candidat.
Organizare orwelliană: unii-s mai egali ca alţii
Viitorul ministru s-a pus să mănânce mici împreună cu noi, şeful lui de echipă şi-a luat micii lui şi a dat să se aşeze tot la masa noastră, dar a constatat că nu mai are loc. În acest timp, grupul de campanie alcătuit din tineri PSD-işti rămăsese afară, în ploaie. Am recunoscut printre ei şi două studente de la mine de la facultate. Am ieşit în ploaie să le dau bineţe şi le-am zis: „Haideţi şi voi pe terasa asta acoperită, e cam înghesuială, e drept, dar măcar nu vă mai plouă, iar micii sunt chiar buni”. S-au uitat la mine şi mi-au zis: „Nuuu, dom’ profesor, lăsaţi, mulţumim!”. Şi au rămas în continuare, în ploaie, până când viitorul ministru şi vătaful care-l însoţea şi-au terminat prânzişorul, după care au plecat, cu toţii, în treaba lor. Poate bietele fete n-aveau bani; sau, poate, aşa-i la partid, se află o ordine de precădere chiar şi la taraba cu mici.
Desigur, acesta e un episod izolat. Fără vreo semnificaţie statistică. Pe de altă parte, atât candidatul de care vă vorbesc, cel care-a şi ajuns ministru, ca şi vătaful echipei sale de campanie sunt oameni foarte tineri. Măcar de la unii din generaţia lor m-aş fi aşteptat la o picătură de normalitate, de politeţe, la niţel human touch. Ei, aş! Domnii ăştia doi cu micii lor, iar pălmaşii din echipa de campanie, afară în ploaie, exact ca şi caii amărâţi de prin westernuri: care, tot aşa, rămân afară, uzi şi înfriguraţi, în timp ce stăpânii lor intră în saloon.
Dacă ai vreun dubiu că lucrurile se petrec exact cum spun eu aici, uită-te cu niţică atenţie la televizor, prima dată când deschizi la ştiri: o întreagă hoardă de nenorociţi, dintre cei mai slinoşi pe care-i vedem în primul plan al vieţii noastre publice, cu roganţă, năravuri şi cu prestaţie absolut intolerabile sunt, iată, oameni încă foarte tineri. Dacă porcăriile pe care le fac toţi hrebenciucii şi cozmâncii de 60 şi 70 de ani sunt ceva mai lesne de înţeles (atât îi duce mintea, aşa au învăţat ei că merg lucrurile, încă din vremea PCR), cu inşi ca Ponta, ca Şova, ca Sturzu, ca Băniciou, cum facem? Că ăştia nu mai au 70 sau 80 de ani, ci doar 40, iar uneori doar puţin peste 30. Şi, pe lângă ei, Adrian Năstase, în crizele lui maxime de aroganţă şi de mitocănie din vremea când era premier, e doar un mic copil.
Şi-s mulţi tare impertinenţii ăştia încă tineri, pe la toate partidele de la noi. Mulţi, aroganţi, mârlani, agresivi, dar plini de pretenţii şi de tot soiul de ifose. Şi, din păcate, nici măcar nu mai cred că se află pe lume botă suficient de mare ca să le poată şterge de pe mutre zâmbetul lătăreţ, de parveniţi convinşi că te pot face, la nesfârşit, din vorbe. Un zâmbet pe lângă care cel al lui Ion Iliescu e, recunosc asta cu mîna pe inimă, unul de Mona Lisa.
