Acum 120 de ani, alţi imigranţi năvăleau în Europa: unii veniţi de pe Marte

Nimic nu le poate sta în cale tripozilor de luptă ai marţienilor, ne povesteşte Wells.

Între 1895 si 1897, scriitorul britanic Herbert George Wells – care publicase deja Maşina Timpului – a scris un roman (din categoria numită atunci scientific romance) ce avea să devină la fel de celebru: Războiul lumilor. Marţienii, plecaţi de la ei de acasă în maşinării uriaşe, a căror lansare fusese detectată de observatoarele astronomice terestre, invadează Pământul. De mărimea unui urs, acoperiţi cu tegumente uleioase de culoare închisă, cu ochi imenşi, cu o gură băloasă în formă de V şi cu o sumedenie de tentacule – cam ca nişte caracatiţe obişnuite să trăiască şi altundeva decât în mare – marţienii încep de îndată să construiască maşini de luptă uriaşe, cu trei picioare, dotate cu o arme ce aruncă raze de lumină în stare să taie nave mari de luptă, puternic cuirasate, ca şi cum acestea ar fi fost doar nişte biete pachete de unt. Marţienii mai au în dotare, ne spune Wells, şi o armă chimică – nişte tuburi care aruncă jeturi groase de fum negru, la fel de ucigător ca armele chimice de astăzi. Alţi cilindri marţieni aterizează în alte regiuni din Marea Britanie, şi tripozii de război ajung, în cele din urmă, şi la Londra. Armata engleză e pur şi simplu rasă de pe faţa pământului, apoi populaţia fuge, îngrozită, din cale marţienilor. O parte dintre refugiaţi trec Marea Mânecii, spre Franţa, în timp ce nave de luptă britanice duc o bătălie înverşunată cu marţienii. Aceştia înving, în cele din urmă: toată rezistenţa organizată încetează, şi arhipegagul britanic e complet cucerit de invadatorii veniţi de pe altă planetă.

Fără happy end, de fapt

Din fericire pentru specia umană, marţienii sunt ucişi, cu toţii, exact atunci când erau, de fapt, complet victorioşi. Ei sunt răpuşi de infecţii microbiene cauzate de agenţi patogeni care nu există pe Planeta Roşie.

Romanul lui Wells rămâne una din marile cărţi aparţinând genului pe care îl numim astăzi science fiction, ca şi o cruntă distopie: peisajul Angliei, în care prezenţa omului e înlocuită complet de vegetaţia marţiană, roşcată şi sumbră, care creşte rapid şi prinde a năpădi orice loc în care se află ceva apă, e unul absolut sinistru. Marile raiduri de bombardament din Al Doilea Război Mondial au devastat, şi ele, regiuni întregi, dar oraşele aproape complet distruse de mii de bombe rămân, totuşi – şi fotografiile de epocă ne spun asta – cu mult mai pline de viaţă decât ceea ce reuşeşte să descrie Wells.

Oricui n-a citit, până acum, acest roman, îi spun un singur lucru: habar n-aveţi ce-aţi pierdut; 100 de filme horror, plus alte 100 de filme din genul political fiction din cel mai sumbru, la un loc, nu fac nici nici măcar cât oricare cinci pagini din cartea scrisă de Wells, acum 120 de ani. Aşa că, dacă aveţi ceva timp; şi dacă nu vă speriaţi prea tare de ceea ce poate sugera, cu mijloace aparent limitate, ficţiunea literară….

Comentează acest articol:

comentarii