America are mare nevoie de un nou preşedinte! Eu, unul, l-aş propune pe Franklin Delano Roosevelt.
Idee valabilă şi-n 1940, la fel de valabilă şi astăzi: America are mare nevoie de un lider politic adevărat, cu balls big enough pentru funcţia de şef al statului cel mai puternic din întreaga lume.
Exact la momentul acesta din an, dar cu ceva vreme în urmă, mai precis în 1940 (deci acum exact 75 de ani), preşedintele Franklin Delano Roosevelt, un Democrat, exact ca şi contemporanul nostru Barack Obama, se adresa concetăţenilor săi, printr-un discurs radiodifuzat. Roosevelt le spunea concetăţenilor săi că „stăpânii nazişti ai Germaniei au spus, cât se poate de clar, că nu intenţionează doar să domine toţi oamenii şi toate gândurile din propria lor ţară, şi să arunce în sclavie întreaga Europă, iar apoi să folosească resursele Europei pentru a domina restul lumii” (poţi găsi întregul discurs, în limba engleză, la adresa de internet http://www.americanrhetoric.com/speeches/fdrarsenalofdemocracy.html). Preşedintele SUA le mai cerea concetăţenilor săi „să nu ne mai prefacem că nu vedem faptul incontestabil că forţele răului, acelea care au zdrobit, slăbit şi corupt pe-atâţia alţii, sunt deja la porţile noastre”. Ca să pună stavilă răului imens ce se întindea peste lume, mai spunea Roosevelt, „noi trebuie să fim marele arsenal al democraţiei” şi, „în calitate de preşedinte al Statelor Unite, vă cer să facem acest efort naţional”.
Un efort cu adevărat uriaş, pe care, să nu uităm, America l-a şi făcut. Şi a câştigat Al Doilea Război Mondial, stârpind nazismul, ca şi imperialismul japonez. Când spun efort uriaş, nu-i nici o exagerare: în anii ce-au urmat după acest discurs rostit de Roosevelt la sfârşitul lui decembrie 1940, America a funcţionat, într-adevăr, ca arsenal al întregii lumi care se opunea lui Hitler, Italiei fasciste şi Japoniei imperiale. Cifrele o dovedesc: în 1940, producţia sa militară totală valora doar 1,5 miliarde dolari (de patru ori mai puţin ca a Germaniei); cea din 1941 – an în care SUA, să ne amintim, n-a fost în război până la începutul lui decembrie – a ajuns la 4,5 miliarde; iar cea din 1943 ajunsese deja la 37,5 miliarde, adică de 25 de ori (sau cu 2400 %) mai mare decât cea din 1940, precum şi de două ori şi jumătate mai mare decât cea a Germaniei (chiar dacă aceasta crescuse, şi ea, spectaculos în anii anteriori). Ca să înţelegem încă şi mai bine despre ce vorbim, să mai amintim doar că în 1943-1944, doar SUA produceau deja o navă mare în fiecare zi, precum şi câte un avion de transport sau de luptă la fiecare cinci minute (pentru aceste cifre vezi Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri: transformări economice şi conflicte militare din 1500 până în 2000, Polirom, Iaşi, 2011, p. 322). Aceeaşi Americă arunca pe câmpurile de luptă din toată lumea, fără nici o ezitare, şi 12,5 milioane de soldaţi (Paul Kennedy, op. cit., p. 324), pierzând în luptă nu mai puţin de 362.561 oameni din toate genurile armă (cifră referitoare doar la cei ucişi pe diverse teatre de operaţiuni – Martin Gilbert, The Second World War: A Complete History, Henry Holt and Company, New York, 1989, p. 746)
75 de ani mai târziu
Azi, preşedintele Obama – tot Democrat, ca şi Roosevelt – se confruntă, una peste alta, cam cu aceeaşi situaţie pe care trebuia s-o rezolve predecesorul său, în 1940. Cu deosebirea că nu mai vorbim despre o primejdie nazistă, ci despre o primejdie constituită, în Europa, de ambiţiile neoimperiale ale Rusiei. Şi, în Orientul Mijlociu, de ISIL (statul Islamic); şi, în Orientul Îndepărtat, de o Chină tot mai ambiţioasă şi tot agresivă.
Efortul pe care-l face însă America, astăzi, este – spre deosebire de efortul uriaş făcut de aceeaşi ţară, în urmă cun 75 de ani – unul absolut penibil. Iată, de exemplu, tot ce a întreprins SUA, într-o zi de luptă împotriva ISIL, conform unui comunicat difuzat chiar de către Departamentul Apărării la 29 decembrie a.c.: avioane de atac la sol, bombardiere şi aeronave fără pilot „au întreprins nouă lovituri în Siria”: lângă Hawl a fost lovită o „unitate tactică” a ISIL şi au fost distruse două poziţii de tragere şi un tunel; lângă Manbij a fost lovită o altă unitate tactică a ISIL şi au fost grav avariate trei drumuri folosite de trupele Statului Islamic; şi, lângă Mar’a au fost lovite două unităţi tactice, iar un vehicul al ISIL a fost distrus.
În aceeaşi zi, în Irak, SUA – plus forţele din restul coaliţiei internaţionale ce luptă contra ISIL – au întreprins şi „22 de lovituri, coordonate cu – şi sprijinind – guvernul irakian”. Între rezultate, amintim că lângă Kirkuk au fost distruse „două excavatoare ale ISIL”; lângă Kisik „au fost răniţi doi luptători ISIL”, iar lângă Ramadi – zonă în care au fost efectuate 7 lovituri, deci cam o treime din totalul celor din Irak – au fost distruse 8 poziţii de tragere, două cisterne petroliere, trei mitraliere grele ale ISIL, cu tot cu amplasamentele lor, un vehicul, o poziţie ocupată de lunetişti. Şi cam atât.
Ţie ţi se pare, cumva, că acest efort de război făcut acum de cea mai puternică naţiune a lumii seamănă, în vreun fel, cu ceea ce făcea tot America, acum 75 de ani? Nici vorbă, diferenţa e ca de la cer la pământ! Primejdiile cu care se confruntă lumea, acum, nu-s – în realitate – cu nimic mai mici decât cele din 1940. Dimpotrivă. Dar America nu face, de fapt, decât foarte puţin şi cu mult prea puţin, ca să punem punctul pe i) pentru a le stăvili, deşi pe umerii ei pică, să fie clar, toată panoplia de responsabilităţi a puterii-hegemon a lumii. Şi America nu face mai nimic nu pentru că nu poate, ci pur şi simplu pentru că, la Casa Albă, nu există-acum suficientă voinţă politică. Preşedintele Obama e, cu doată deferenţa, în realitate, exact ca iepurii electro-mecanici de prin reclame, aceia care se opresc brusc din ţopăit, pentru că li s-a terminat, complet şi brusc, bateria.
Aşa că e foarte clar: SUA are mare nevoie de un nou preşedinte. Dar nu de orice soi de preşedinte. Îi musai, pentru statutul de putere al Americii, ca şi pentru restul lumii, ca la Casa Albă să ajungă, după alegerile din 2016, un nou preşedinte care să fie exact ca Roosevelt: cu bateriile complet încărcate, aşa încât să aibă voinţa deplină şi priceperea deplină de a face tot ceea ce trebuie făcut pentru a-ipune cu botul pe labe şi pe teroriştii din ISIL, şi pe Putin, şi pe chinezii care visează deja un imperiul mondial ce molfăie orez.
