Atât de viu: un catren de-acum o mie de ani
Cum arată caii arabi, vedem aici. Cum vor fi arătat – şi ce buchet vor fi avut – şi vinurile pe care poetul le cântă, asta nu ştiu. Dar pot să îmi imaginez.
Nu-i foarte clar când – dar, cel mai probabil, cândva după anul 1010, poate 1011 – un poet sirian care se numea Ahmad ibn Abd Allah ibn Sulayman al-Ma’arri a scris un catren ce-a ajuns la noi purtând titlul Tu, călăreţ şi prinţ…. Versurile sună aşa: „Tu, călăreţ şi prinţ al cetăţii din pustiu, / sari de pe calul roib la roibul din pahar. / Primul e demn de slavă: te-ajută să fii viu; / al doilea crezi că poate să stingă-al morţii jar” (Antologie de poezie arabă: Perioada clasică, traducere, antologie şi note de Grete Tartler şi Nicolae Dobrişan, vol. 2, Editura Minerva, 1982, p. 210).
Poetul în cauză a răposat, pe cât ştim, pe la 1058, pe când avea cam 85 de ani. Comentatorii din zilele noastre subliniază, adesea, cât de puternice sunt „ideile mai puţin ortodoxe prezente în opera sa”. Nu asta ne interesează însă acum, ci faptul că acest catren de-aici spune, oricui e dispus – şi capabil – să înţeleagă asta, că poetul acesta – despre care ştim că s-a săturat tare rapid, la tinereţe, de „societatea foarte conformistă” a Bagdadului – rămâne, peste veacuri, un foarte mare stihuitor.
