Au venit, au venit! Raţele, ca-n fiecare toamnă, târziu, pe Dâmboviţa.
Un grup de patru, care chiar s-au ţinut multă vreme după mine, dar ferindu-se, pe cât puteau, de pescăruşii cei hapsâni.
Habar nu am cam pe unde au stat ele peste vară. Presupun că, multe dintre ele, în Delta Văcăreşti, o zonă care arată, în anotimpul cald, într-un mare fel: cu luciu de apă întins, cu trestii multe-multe, parcă eşti în cu totul altă lume. Dar, cum dă frigul, raţele despre care vorbesc ar trebui să plece-n zbor, pe cât îmi aduc eu aminte, spre ţări mai calde. Iată, nu mai pleacă, de câţiva ani încoace. Cel puţin câteva duzini stau, până-n primăvară, în grupuri de câte trei-patru, sau chiar de câte zece, pe Dâmboviţa (eu le ştiu, şi încă bine, pe acelea care „locuiesc” în zona dintre podul Timpuri Noi şi intersecţia dintre Splai şi Mihai Bravu). Mai sunt şi alte câteva zeci care locuiesc, peste iarnă, pe lacul din Parcul Tineretului, în partea de sub dealul pe care se află Cimitirul Bellu (acolo, în partea aceea de lac, culmea, apa nu îngheaţă niciodată; te pomeneşti că va fi fiind vreun izvor cald în zonă). Ştiu din anii trecuţi că raţele acestea mănâncă cu voioşie pâine (cred şi eu, nu prea se află mult peşte în Dâmboviţa, deşi am văzut, în destule ocazii, inşi cu undiţe, ce stau pe mal cu orele). Aşa că, imediat ce-am dat cu ochii de ele, m-am dus iute la cel mai apropiat magazin, am cumpărat două franzele din cele mai proaspete (sper ca raţele să aprecieze asta – LOL!) şi m-am pus să le hrănesc. Nu pot zice că am avut, neapărat, prea mare succes. Fiindcă, tot plutind pe Dâmboviţa, trăiesc şi o sumedenie de pescăruşi. Ăşti-a flămânzi rău; şi agresivi; şi ageri foarte – pot prinde, adesea, bucăţile de pâine din zbor, înainte să le prindă raţele în cioc. Nu-i bai, data viitoare încerc să mă duc şi cu nişte prieteni, ca să aruncăm cu multe mâini în acelaşi timp, aşa încât s-ajungă destulă pâine şi la raţele care, cum te-nvaţă, se ţin, scai, după tine: tu pe mal, ele pe apă: da, da, nu-i nici o greşeală! Am încercat să schimb direcţia în mai multe ori, şi chiar vin după mine. După pâine, de fapt, că n-are nici un sens să-mi pun ochelarii, barba şi vesta Camel în centrul acestei poveşti. Dar, of şi of, şi pescăruşii vin tot după mine (şi după pâinea cea proaspătă, pe care-o port în mâini), şi-n zbor se mişcă paserile astea albe – ceea ce nu-i deloc bine, dacă nu ai destulă pâine la tine – cu mult mai iute decât raţele cele atât de frumos colorate şi tare-tare flămânde.
Pescăruşii-s mai agili: şi mult mai rapizi, în zbor, decât raţele ce se mişcă pe luciul apei.
Am senzaţia că ne ştim, şi-anume chiar bine, încă din anii trecuţi!
