Vin, în şir, elefanţii-cei-care-aduc-primăvara, împodobiţi cu fragmente de sticlă lucitoare
Primul elefant al zilei: în Piaţa Romană, la coloane, pe taraba unui domn suficient de amabil, deşi uşor nedumerit: oare de ce-o poza ăsta omu’ ăsta cu barbă mărţişoarele mele?
Adesea – şi pentru tare mulţi, of, după câte ştiu din propria-mi experienţă de observator atent al oamenilor din jur (şi-al naturii umane, în splendoarea sa, ca şi în hidoşenia ei ce-n aşa multe ocazii iese la lumină) – cumpăratul de mărţişoare e doar un soi de corvoadă. Nu şi pentru mine, prietene. Mie oricum îmi place mult să umblu prin târg, câutând metodic oameni şi scene – sau, la limită, chiar şi numai obiecte sau clădiri – ce într-adevăr merită o fotografie (sau chiar două-trei, de fapt, ca să fiu cât mai sigur că măcar una dintre ele iese realmente bine), aşa că ultimele zile de februarie sunt, cel puţin în cazul meu, mai degrabă prilej de mare sărbătoare.
Asta şi pentru că, de când mă ştiu, multe dintre mărţişoarele pe care-n aceste zile le vezi la tot pasul, pe tarabe stradale sau prin magazine de tot soiul, înfăţişează elefanţi. O astfel de fiinţă din regnul Animalia, încrengătura Chordata, subîncrengătura Vertebrata, clasa Mammalia, supraordinul Afrotheria, ordinul Proboscidea şi familia Elephantidae, sculptată dintr-o piatră roşie micuţă, extrem de bine lustruită, mă păzeşte tot timpul, de ani de zile, şi-mi poartă, zic eu, noroc, cu trompa lui ridicată. Mai sunt, desigur, şi destule alte motive pentru care-mi plac mult elefanţii, dar nu-i vreme acum – şi nici cazul, de fapt – să ţi le-nşir ţie chiar pe toate. Aşa că, dacă tot s-a făcut azi cald şi soare, brusc, după o zi care a fost aproape ca de noiembrie, am plecat prin oraş, imediat înainte de amiază, cu gândul că, dacă găsesc destui elefanţi, precis vine primăvara, curând-curând. Iată-i aici, în ordinea în care i-am aflat, în timpul unei plimbări de vreo oră şi jumătate prin soare, de la Piaţa Romană şi până la ieşirea din metrou de lângă liceul Şincai, cel din capul Căii Şerban Vodă dinspre Parcul Tineretului. Unul dintre elefanţii aceştia mi-a plăcut atât de tare, încât l-am cumpărat de îndată, ca să completeze, aşezat în punga lui roşie, colecţia mea – oarecum secretă – de proboscidieni metalici, ornaţi cu fragmente de sticlă colorată, sau cu pietre colorate mici-mici, iar cu plăcuţe acoperite cu email lucitor. Te las pe tine, prietene, să ghiceşti, dacă poţi, care e elefantul în cauză 🙂
Elefantul numărul doi, făcut dintr-un material ce imită argintul şi dotat – cum poţi vedea – cu un trifoi cu patru foi: tot la Piaţa Romană, la doar câţiva metri distanţă de primul.
Al treilea elefant, de asemenea purtând un trifoi cu patru foi, dar şi un fel de bentiţă – sau, poate, o diademă – pe frunte.
Elefantul numărul 4, la Universitate, chiar lângă fântâna de lângă Arhitectură.
Elefantul numărul 5, la câţiva metri de Liceul Şincai: nu chiar la tot pasul, zic eu, poţi vedea pahiderme-nvelite-n atâta albastru.
Elefantul numărul şase, la vreo 200 de metri de Piaţa Norilor.
