Gutuia din mijlocul sesiunii de iarnă: o poveste cu muuuuulte mirozne
Gutuia în cauză, în timp ce tot tăiam din ea, meticulos, felii nu foarte groase: mirosul de fruct se răspândise deja prin toată casa.
Tot citesc, de mai bine de 10 zile, peste o sută de lucrări scrise de studenţi ai mei la examenele de sfârşit de semestru, plus vreo 200 de „extemporale” din timpul semestrului I, plus peste 140 de referate (unele dintre acestea chiar foarte bune; dar, fii liniştit, prietene, am găsit şi câteva copiate cuvânt cu cuvânt; dar despre ele poate-om vorbi cu altă ocazie).
Într-o pauză am ieşit să mă plimb niţel şi, fără să am neapărat nevoie de ceva de acolo, am ajuns, printre blocuri, la Piaţa Norilor (care, bucureştenii – sau măcar unii dintre ei – ştiu asta, nu-i deloc departe de Liceul Şincai şi de intrarea principală în parcul de la Polivalentă). Tocmai mă gândeam, când am intrat în piaţă, la ce-aş mai putea scrie eu pe blog – poate despre salvele aşa intense de cuvinte cu care CTP şi CNCD se tot bombardează reciproc, în ultimele zile; poate despre recentul discurs (acela care se numeşte State of the Union Address) rostit de preşedintele Trump în faţa Congresului, cu ocazia împlinirii unui an de la începerea mandatului; poate despre la fel de recenta demisie a rectorului UB, profesorul Mircea Dumitru, din toate funcţiile pe care domnia sa le deţinea în cadrul Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU). În fine, dacă mă gândesc mai bine, mai conturasem şi alte câteva subiecte posibile, dar exact acestea trei mi se păreau – din diverse considerente – cumva mai zemoase, ca să zic aşa. Dar toate aceste texte au fost brusc amânate, atunci când am găsit, pe o tarabă, nişte gutui cam mici, nu grozav de arătoase, dar uluitor de parfumate. Nu de import, ci culese dintr-o livadă de pe la noi, în toamnă, de o femeie mai în vârstă, care stătea acum, cam necăjită (nu vânduse prea mult, deşi venise în piaţă foarte devreme) în spatele tarabei. Gutuile în cauză – două la număr am cumpărat, iar pe una am folosit-o deja – au fost cele care m-au convins, pe loc, că toate persoanele şi instituţiile pe care le-am listat mai sus, oricât ar fi ele de interesante şi de importante, pot să mai aştepte niţel, că nu-i bai, de fapt.
Alte ingredinte, mintenaş, plus o reţetă pe care poţi să o încerci şi tu
Ceapă, plus untdelemn bine-bine încins. Ulei “De La Bunica”, precizez asta 🙂
Am mai cumpărat iute nişte cotlete cu os, de la un magazin ţinut, pe Calea Văcăreşti, de o familie tare muncitoare, politicoasă şi veselă; şi două legături de ceapă verde, cam firavă (dar, ştii şi tu, nu asta contează), precum şi o doză de bere Silva. „Blondă desăvârşită”, scrie pe ea. Plus un plic cu nişte condimente pentru friptură. Plus un borcan cu capac, în care se află un sos de usturoi, paprika şi ceapă, chiar bun la gust, făcut undeva în Olanda. El se numeşte, ca lucrurile să fie mai clare şi să ştii şi tu ce ai de cumpărat, The Real Wild Bill American Garlic.
Cotletele le-am fiert mai întâi, cam un sfert de oră, la foc mare. Apoi am scurs apa în care ele fierseseră, le-am scos din cratiţă şi le-am pus pe o farfurie. Am tăiat ceapa verde cât de mărunt am putut, am călit-o în puţin ulei, am pus apoi cotletele deasupra, unul lângă altul, cu partea de os înspre fundul cratiţei. Peste ele am turnat berea, o cană de apă,
Berea “blondă desăvârşită” a acoperit deja, parţial, cotletele pe jumătate fierte.
precum şi câte o lingură şi jumătate de vin roşu, pentru fiecare dintre cotlete. Am presărat apoi, în strat egal, condimentele pentru friptură. Am lăsat să fiarbă, la foc iute, apoi mai mic, până ce sosul a început să mai scadă niţel. Atunci am pus, printre cotlete, felii de gutuie nu foarte groase (dar nici prea subţiri), şi-am mai turnat deasupra nişte vin roşu. Şi puţină sare de Cacica. Mai spre final, atunci când cotletele erau aproape gata şi mirosul de gutuie începuse să se răspândească într-o bună parte din cartier, am pus deasupra lor şi o jumătate de pungă de merişoare. Am aşteptat ca toate acestea să mai dea un clocot. Şi gata. Dacă te-am convins şi pe tine, prietene, dă fuga la magazin, că-i încă deschis. Nişte prieteni de-ai mei din Oradea mi-au au zis deja că vor şi ei cotlete d-astea, cu gutuie şi merişoare, fierte în bere plus vin roşu. Acum e 19.39, cel târziu pe la 21.30, chiar dacă te mişti tu cu încetinitorul, aş putea să-ţi urez poftă bună!
De fapt, vorbim nu doar despre un singur sos, ci chiar despre două. Alege-l tu singur pe cel care îţi place mai tare.
P.S. 1: Ai, până atunci, vreme destulă, zic eu, să fierbi, prietene, şi nişte cartofi, în coajă. Data viitoare, cred că voi pune, printre cotlete, şi câteva felii subţiri de lămâie verde (lime). Weekend plăcut!
P.S. 2: Am încercat, prietene, din răsputeri, fiindcă tot îi acum la maaaare modă (LOL şi LOL), să folosesc în textul de faţă şi cuvântul pamblică. Of şi of, n-am reuşit nicicum! Dar nu-i bai, cred. Am pus în titlu, aşa, ca să se vadă cât mai bine, un alt regionalism: mirozne. Doar că e din „altă ţinut”, sau aşa ceva 🙂 🙂 🙂
Aproape de final, chiar înainte de a presăra deasupra şi merişoarele. Feliile de gutuie sunt vizibile, dacă priveşti cu atenţie. Acum ştii şi tu, prietene, ce ai de făcut; îţi ţin pumnii, să fie clar. Şi la gătit, şi în sesiune, dacă e cazul.
