Submarinul Nautilus: imaginaţia bate realitatea, şi încă-n formă continuată
1958, în largul portului New York: Nautilus cel real, contemporanul nostru – respectiv SSN-571 – în marş, la suprafaţă.
La 21 ianuarie 1954, adică acum fix 62 de ani, Electric Boat Company din Groton, Connecticut (adică exact aceeaşi firmă care construia, la 1900, primul submarin al US Navy) lansa la apă submarinul cu propulsie nucleară USS Nautilus (SSN-571).
USS Nautilus sau SSN-571: primul submarin cu propulsie nucleară din lume
Nautilus era a şasea navă din Marina Militară a SUA ce a purtat acest nume (prima a fost un schooner cu 12 tunuri, folosit înainte de 1812; a doua a fost tot un schooner, intrat în serviciul activ în 1847; a treia a fost un submarin lansat la apă în 1911, dar care a purtat acest nume doar un an; a patra a fost o navă mare de patrulare, folosită în Primnul Război Mondial; a cincea a fost un alt submarin, SS-168, construit în 1930 – în prima sa misiune de luptă, acesta a scufundat, în vara lui 1942, portavionul japonez Soryu, serios avariat de atacuri aeriene în timpul bătăliei de la Midway) Al şaselea Nautilus – respectiv SSN 571, cel despre care vorbim aici – a avut parte de două rânduri de naşi importanţi: la 14 iunie 1952, atunci când a început construcţia sa, la ceremonie a participat şi preşedintele din vremea aceea al SUA, Harry S. Truman. Iar în ziua lansării la apă, Prima Doamnă, respectiv Mamie Eisenhower, soţia preşedintelui care-a urmat după Truman, Dwight D. Eisenhower (cel care, în Al Doilea Război Mondial, a fost comandant-şef al armatelor aliate debarcate în Europa, la 6 iunie 1944), a fost cea care, conform tradiţiei, a spart o sticlă de şampanie, izbind-o puternic de prova lui Nautilus. Nava, primul submarin atomic din întrreaga istorie universală, avea 98 de metri (adică 323 de picioare) lungime, precum şi un deplasament, în imersiune, de 4.092 de tone. Cu un echipaj de 104 oameni, submarinul atingea 22 de noduri (mile marine pe oră) la suprafaţă, precum şi 23 de noduri (cam 42 de kilometri pe oră). Se putea scufunda până la 700 de picioare, ceea ce înseamnă peste 210 metri. Armamentul consta în 6 tuburi lans-torpilă, cu 18 torpile în stocul de rezervă aflat la bord (generaţiile următoare de submarine nucleare vor fi tot mai mult
Lansarea la apă, 21 ianuarie 1954.
înarmate cu rachete de diverse tipuri, ce pot fi lansate inclusiv din imersiune). La 17 ianuarie 1955, nava efectua primul sa misiune de patrulare în imersiune. Tot din 1955 există şi o fotografie care îl prezintă pe amiralul Robert B. Carney cum vâră o monedă în tonomatul aflat la bordul navei, pentru ca membrii echipajului să poată asculta muzică, pe alese, în timpul liber. În august 1958, în 3 ale lunii, Nautilus era prima navă din lume care ajungea, tot în imersiune, chiar la Polul Nord. După ce a fost supusă, în 1959, unei revizii capitale, începând din 1960, Nautilus devenea primul submarin nuclear ataşat Flotei a 6-a a SUA, care opera – şi operează încă – în Marea Mediterană, fiind un instrument strategic esenţial în indiguirea (containment) şi descurajarea expansiunii şi agresivităţii Rusiei (la vremea aceea URSS). În 1962, Nautilus participă la blocada navală a Cubei, în timpul crizei rachetelor. În 1966, acest bastiment de luptă a trecut de un prag important: navigase, cu totul, peste 300.000 de mile marine, adică peste 540.000 de kilometri. În 1979, Nautilus a întreprins ultima sa misiune de patrulare, navigând de la Groton până în apele Californiei. Navigase, cu totul, peste 500.000 de mile, adică peste 900.000 de kilometri. A ieşit din serviciul activ al US Navy la 3 martie 1980. În 1982, Nautilus a fost declarat monument istoric naţional. De la 11 aprilie 1986, funcţionează ca navă-muzeu.
Nautilus cel descris de Jules Verne: nava căpitanului Nemo
În romanul său intitulat 20.000 de leghe sub mări (publicat iniţial, pe bucăţi, în Magasin d’Éducation et de Récréation, între 1869 şi 1870 şi apărut, apoi, într-un volum cu 111 ilustraţii, în noiembrie 1871; există mai multe ediţii în limba română; eu, unul, o prefer pe aceea din 1989, publicată la Editura Ion Creangă din Bucureşti, traducerea fiind făcută de Lucia Donea Sadoveanu şi Gellu Naum; la această ediţie românească şi fac trimitere, constat, în partea ce urmează a textului de faţă), Jules Verne descrie un submarin numit tot Nautilus (numele apare la p. 47, apoi în multe alte ocazii). Acest Nautilus, povesteşte autorul francez, ar fi fost zărit, pentru prima dată, în iulie 1866, în largul Australiei (op. cit., p. 5). Confundat iniţial cu un cetaceu gigantic, submarinul acesta e urmărit pe mări de o fregată americană mare şi puternic înarmată, care putea atinge uşor viteza de 18,3 noduri (p. 15). Nava de luptă americană avea la bord inclusiv tunuri de tip nou, care se încărcau pe la culată şi puteau azvîrli „la o distanţă de vreo 16 kilometri un proiectil conic care cântărea 4 kg” (p. 17). Presupusul cetaceau e găsit plutind nemişcat, la vreo „200 de
Ilustraţie color pentru romanul 20.000 de leghe sub mări: Nautilus, aşa cum şi-l imagina Jules Verne, pe la sfârşitul anilor 1860.
mile” de coastele Japoniei (p. 23), iar urmăritorii constată, uimiţi, că entitatea în cauză poate atinge cu uşurinţă „o iuţeală ce putea fi socotită la 30 de mile pe oră” (p. 28). Viteza obişnuită a navei căpitanului Nemo este, aşa cum aflăm mai încolo, de peste 25 de mile marine pe oră, astfel încât întreaga Mare Mediterană poate fi străbătută în doar „patruzeci şi opt de ore” (pp. 160-161). Până la urmă, aflăm că nu-i vorba, de fapt, despre o balenă enormă, ci despre un submarin „făcut din plăci nituite” (p. 32) şi propulsat de „o elice” (p. 33). În afară de un sistem de ventilaţie nu neapărat prea grozav (p. 40), cu rezervoare de aer pentru doar cam cinci, cel mult şapte zile (p. 216), submarinul construit de căpitanul Nemo – un prinţ indian ce-i urăşte îngrozitor pe britanicii care i-au omorât familia (p. 245) – are performanţe tehnice absolut grozave. La bord e destul spaţiu pentru o bibliotecă de 12.000 de volume (p. 50), precum şi „vreo treizeci de tablouri ale marilor maeştri”, expuse într-o „vastă încăpere, lungă de zece metri, lată şi şase şi înaltă de cinci” (p. 51). Propulsia navei e integral electrică (p. 62, de exemplu), dar Nemo ţine să sublinieze că „electricitatea mea nu seamănă cu cea a oamenilor. Mai mult nu vă pot spune” (p. 54). Lungimea totală a compartimentelor pe care le vede cu ochii lui profesorul Pierre Aronnax e de „treizeci şi cinci de metri” (p. 57). Dar lungimea totală a navei este de „şaptezeci de metri, iar diametrul său în partea cea mai umflată este de opt metri” (p. 59). Forma sa generală este aceea a unui „cilindru foarte alungit, ală cărui capete sunt conice” (p. 59). Învelişul dublu este din „plăci de oţel” (p. 59). Deplasamentul total, în imersiune, este de „o mie cinci sute şapte tone” (p. 60). Există cel puţin o referire la faptul că nava lui Nemo poate atinge, dacă e nevoie, adâncimi de „o mie de metri” (p. 61). Dar Nemo vobeşte chiar şi despre imersiuni la o adâncime de „două sau trei leghe sub apă” (o leghe nautică are cam trei mile marine – mai precis, 6.080 de yarzi), ca şi despre scufundări frecvente la „o mie cinci sute” sau „două mii” de metri (pp. 61, dar şi 86). Într-o ocazie, submarinul coboară, în Pacific, până la „şaisprezece mii de metri – patru leghe” (p. 187). Arma principală a navei este un pinten din oţel masiv, montat în prova şi fabricat în atelierele suedeze Motala (p. 63). Echipajul foloseşte aparate „de distilat care, prin vaporizare, dădeau o apă de băut minunată” (p. 58). Se află la bord şi costume de scafandru cu rezervoare de aer pentru „nouă sau zece ore” (p. 75), precum şi puşti care trag cu gloanţe electrice – „nişte adevărate butelii de Leyda încărcate cu electricitate la foarte mare tensiune” (p. 76).
Cu o viteză atât de mare (de peste 30 de mile pe oră), cu capacitatea de a se scufunda până la 16.000 de metri, ca şi cu posibilitatea de a străpunge cu lejeritate (pur şi simplu, trecând, cu mare viteză, dintr-o parte în alta a navei, pe care o şi scufundă) un „cuirasat mare de luptă, cu pinten şi cu două punţi” (pp. 243-247), Nautilus cel descris de Jules Verne e de departe mai performant (sigur, doar pe hârtie, fiindcă n-a existat niciodată, în realitate, între altele şi pentru că nu există nicăieri în lume oţel de tipul celui descris de romancierul francez – vorbesc aici despre acele „plăci din oţel, a căror densitate în raport cu apa este de şapte până la opt zecimi” – pp. 59-60), decât a fost, vreodată, USS Nautilus al lui US Navy. Deşi, să recunoaştem, şi aceasta a fost, la vremea sa, o navă de-a dreptul revoluţionară, tehnic vorbind.
