Când munca-i, de fapt, un soi de petrecere, chiar dacă fără taraf :)
Câţiva dintre studenţii, colegii şi prietenii mei alături de care am participat, la 14 decembrie, la Conferinţa anuală Understanding, Learning & Teaching International Relations: începând dinspre fereastră, Dan Anicescu (coleg al meu în Centrul Hans J. Morgenthau), apoi Elena Petrescu şi Raluca-Andreea Manea (studente la FSPUB, în anul II; amândouă au primit premii, din partea Centrului Morgenthau, pentru comunicările lor), Cristina Elena Merticaru (masterand, FSPUB), David Dango (absolvent de master la FSPUB), Cătălin Costea (masterand, FSPUB). Pe rândul din spate, începând tot de la fereastră, Andrei Şiperco (profesor universitar la UB şi coleg cu mine la IDR), Dan Roşu (coleg cu mine în Centrul Morgenthau), Emanoel Matei (absolvent de master la FSPUB) şi Gabriela Ionela Paica (masterand, FSPUB). Deşi fără taraf şi fără grătar, şi-acest eveniment academic care s-a desfăşurat la IDR a fost, de fapt, la fel de plăcut, de atractiv şi de interesant ca şi cea mai tare petrecere pe care ţi-o poţi tu imagina.
De vreo 20 de ani, prietene, predau Relaţii Internaţionale & Studii Strategice. Cum practic în fiecare an din acest interval de două decenii am avut semnificativ mai mult decât o singură normă, asta înseamnă, de fapt, vreo 40 de ani (nu fizici, ci convenţionali, exprimaţi în ore de predare efectivă) de stat la catedră, în acest domeniu. Cu destule plusuri şi minusuri. Între minusuri, aş aminti aici – şi nu aşa, de chichi, de michi, de trei lei ridichi (cum ziceam când eram mic), ci pentru că e realmente foarte important – faptul că nu am, nici acum, hartă. Da, ai auzit bine: într-un sistem de învăţământ care n-a primit niciodată 6 % din PIB, deşi politicieni de toate culorile promit asta în neştire, în toate campaniile electorale ce preced alegerile parlamentare şi prezidenţiale, eu predau, iată, de două decenii, Geopolitică, dar fără hartă, fiindcă instituţia de învăţământ în care lucrez nu are aşa ceva (după cum, tot prin „grija” statului, n-are nici multe alte lucruri: n-are, de exemplu, suficienţi bani pentru a cumpăra cărţi; şi n-are nici destui bani pentru burse, aşa că mulţi dintre studenţii care au nevoie de un astfel de ajutor rămân, cum se zice, cu ochii-n soare). Cum Geopolitica nu-i nimic altceva decât geografie aplicată, studiind, în linii mari, felul în care geografia, în sens larg, interferează cu voinţa şi acţiunea politică, lipsa hărţii e perfect echivalentă cu încercarea de a preda pian, dar fără pian. În astfel de condiţii, ani în şir, am avut tenacitatea să fac un soi de culturism intens şi cvasipermanent, îmbinat cu ştiinţa, cărând după mine un atlas istoric enorm (Grand Atlas Historique, apărut acum ceva vreme la Larousse) de multe-multe kilograme, realizat de Georges Duby. Mai recent, am avut noroc de-o minune, ca să zic aşa: una din editurile româneşti importante (Corint) a tradus şi a tipărit, într-un tiraj de masă şi la un preţ mai mult decât decent (cam 20 de lei, ceea ce înseamnă, oricum am socoti, doar cu puţin mai mult decât costă un kilogram de carne sau două pachete de unt, de exemplu), un atlas istoric de dimensiuni mult mai mici, realizat tot de Duby şi care îţi explică, dar fără să-ţi rupă mâinile, „toată istoria lumii în 300 de hărţi”. După ce-a apărut cartea asta pe piaţă, of, s-a cam terminat cu condiţia mea fizică: Duby-ul cel mare, care atârnă cam cât juma’ de sac de ciment (pe bune, nu-i nicio exagerare), rămâne acum acasă – ceea ce mă ajută, de exemplu, atunci când alerg după autobuz :).
Noroc că, vorba lui Nicuşor Dan (LOL şi LOL), am cu cine
Dar, la naiba, ar fi cu totul incorect să-ţi povestesc doar despre problemele de care mă izbesc (şi pentru care sunt direct responsabili, cred eu, dracu’ să-i pieptene – şi ţin să subliniez asta – toţi miniştrii Educaţiei, de toate culorile politice, din ultimii 27 de ani, fiindcă nici unul n-a bătut cu pumnul în masă ca învăţământul de toate gradele să primească toate fondurile cu adevărat necesare; şi nici unul nu şi-a dat demisia, în semn de protest, atunci când s-a lămurit că nu va primi în veci banii în cauză).
Corect e, zic eu, să-ţi povestesc şi despre partea cu adevărat luminoasă a vieţii mele de om care predă Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice. Mă menţine pe această traiectorie profesională, mai întâi, faptul că îmi place mult ceea ce fac. Şi la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (unde lucrez din 1998-1999), şi la Institutul Diplomatic Român – IDR (unde lucrez încă de la înfiinţarea acestuia, în toamna lui 2005). Dar, aşa cum mârţoaga cea prăpădită din poveste prinde brusc puteri, cum îi dă câte-un prinţ really smart o tavă cu jăratic, la fel şi subsemnatul e, constant, motivat mai ales de faptul că am cu cine lucra. Sigur, există şi excepţii. Acum câţiva ani, de exemplu, la IDR, am întâlnit, la un curs pe care-l predam, un domn doar aparent normal, care spunea, între altele, că (mare-i grădina lui Dumnezeu!) nu-i deloc adevărat că Iranul şi Afganistanul au graniţă comună. Când i-am arătat planiglobul micuţ, atârnat pe perete, s-a întors către sale şi-a zbierat, cât l-au ţinut bojocii: „Harta minteeee, nu-i bine desenatăăăăă!”.
Din fericire, însă, cel puţin până acum, suficient de mulţi dintre studenţii cu care am lucrat (în anii mici ai ciclurilor de licenţă, dar şi în cadrul programelor de master) au fost, de fapt, un stimul profesional constant şi major pentru mine. Nu toţi, desigur (unii sunt mai tot timpul obosiţi; alţii sunt vădit plictisiţi; alţii au job-uri – şi niciodată n-am putut spune cuiva că lumina ştiinţei e, cumva, mai importantă decât locul de unde-ţi vin banii de chirie, de pantofi şi de mâncare; iar alţii, deloc puţini, au ajuns la Ştiinţe Politice mai degrabă în chip accidental, şi se vede pe faţa lor că se simt, la orele de curs şi de seminar, cam la fel de confortabil ca şi pacientul aflat pe scaun, la dentist, atunci când se termină efectul anestezicului); dar, totdeauna, am avut, la fiecare curs, practic fără nicio excepţie, şi destui studenţi cu care e – fără nicio exagerare – o reală încântare să lucrezi. Oamenii aceştia au, fiecare, ceva cu totul special în ei: ceva care-i face să priceapă că ştiinţa nu-i deloc un chin, ci chiar are „gust” bun, chiar şi atunci când presupune destul efort.
Cu câţiva dintre ei m-am întâlnit şi aseară, la cursul pe care-l ţin, semestrul acesta, în fiecare zi de luni. Şi o să-i amintesc aici pe unii aceia la care, într-un fel pe care cel mai des NU îl recunosc public, ţin mult, pentru că ei merită asta (în mintea mea, de fapt, oricine munceşte cu eficienţă şi cu anume eleganţă, ca şi oricine îşi face „temele” bine, merită, din plin, măcar respect şi sprijin). Patru dintre studenţii aceştia pleacă, în curând, pentru un semestru, la facultăţi din străinătate, prin programul Erasmus. Dintre ei, cred că o să-mi aduc aminte, multă vreme, realmente cu mare plăcere, de Khalil Fatima, tenace şi nuanţată în intervenţiile ei la orele de seminar. Ca şi de Ana-Maria-Francesca Filip, cu care-i o plăcere să discuţi în contradictoriu; ca şi de Bianca-Maria Vlad, extrem de serioasă şi de ambiţioasă. Ca şi de Iohana-Georgia Burcea (chiar dacă nota ei la sfârşit de semestru va fi, probabil, ceva mai mică decât a colegelor ei). Le urez, şi aici, acestor patru studente să aibă parte de un semestru II plin de experienţe de viaţă şi profesionale cu folos; şi să vină din Erasmus cu mulţi prieteni noi, cu ceva cunoştinţe noi, dacă s-o putea, precum şi cu note bune, ca şi cu tolba plină de cărţi noi, ca şi de fotografii făcute-n locuri, sper, minunate. Tot aseară m-am întâlnit şi cu alţi doi oameni cu care lucrez, tot cu mare plăcere, nu doar la orele de curs şi seminar: Raluca-Andreea Manea şi Elena Petrescu. Ele două au participat, săptămâna trecută, împreună cu alţi aproape zece colegi ai lor, şi la conferinţa anuală Understanding, Learning & Teaching International Relations, pe care am organizat-o la IDR, cu participarea unor cercetători ai IDR, a unor studenţi de la Ştiinţe Politice şi de la Istorie, ca şi a unor colegi ai mei de la Hans J. Morgenthau Center. Raluca-Andreea şi Elena merită, din plin, aplauze: lucrările lor au fost premiate, de către Centrul Morgenthau – cea redactată de Raluca-Andreea pentru relevanţa academică a temei (o explorare a competiţiei geo-strategice din Oceanul Arctic), iar cea scrisă de Elena în special pentru calitatea prezentării (ea a ales o temă despre felul în care drumul spre Indii a schimbat istoria Americii Centrale, începând din epoca descoperitorului Balboa şi până astăzi, când funcţionează Canalul Panama).
Titlu lămuritor, sper, cu două zile înainte de vacanţă
Aşa că, acestea fiind spuse, cred că titlul textului de faţă e, până la urmă, ceva mai lesne de înţeles: când ai şi studenţi într-adevăr buni, cu care îţi face într-adevăr plăcere să lucrezi, la facultate şi în afara facultăţii, să mergi la muncă e la fel de plăcut, de fapt, ca şi mersul la o petrecere, de exemplu. Şi asta chiar dacă, la facultate, nu se află (mai bine, poate, că-i aşa, LOL şi LOL) nici taraf şi nici grătar. Aşa că, într-un fel, cursul de ieri a fost, pentru mine, tocmai fiindcă am avut CU CINE discuta şi despre ce discuta, exact ca un frumos cadou de Crăciun. Şi mi se pare firesc să le mulţumesc studenţilor mei – sigur, mă refer aici doar la aceia care şi vin la şcoală, în chip constant şi care învaţă, cât îi ţin curelele; spun asta ca să nu existe vreun fel de confuzii – pentru că, iată, doar datorită lor, Crăciunul vine, pentru mine, de fapt, de multe zeci de ori şi-n semestrul I, şi-n semestrul II. Vacanţă plăcută, deci, precum şi sărbători de iarnă cu adevărat fericite, prieteni!
