Chiar dacă te dor rău genunchii sau ai spatele beteag, tot te ridici, brusc, în picioare…
Vânători de munte români, pe un tanc rusesc, cel mai probabil de tip T-38, capturat, undeva pe Frontul de Est. Dar nu contează, cred, locul exact unde-i făcută această fotografie, fiindcă eroismul, eficienţa în luptă şi sacrificiul acestor militari români de elită au fost evidente şi-n Est, şi-n Vest. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi cei căzuţi la datorie, ştiuţi sau neştiuţi!
… când îţi aduci aminte de ziua de 3 noiembrie 1916. Acum 100 de ani, Marele Cartier General înfiinţa, „în cazărmile Regimentului 4 Roşiori din Cotroceni” – cum ne spune, într-un text recent publicat de Observatorul Militar, colonelul în retragere Gheorghe Suman, primele trupe de vânători de munte din România. Acestea se numeau Corpul Vânătorilor de Munte şi aveau, iniţial, un efectiv de 1.980 de militari. În toamna târzie a lui 1916, unitatea a fost trimisă la Târgu Neamţ, unde a ajuns, după o lună de marş, pe jos, în condiţii foarte grele. La 27 decembrie, unitatea era redenumită Batalionul Vânătorilor de Munte, având în compunere cinci companii, plus una de mitraliere (alte surse vorbesc despre cinci companii de puşcaşi, două de mitraliere, plus o secţie de transmisiuni) . La 24 ianuarie 1917, unitatea a primit Drapelul de Luptă, în cadrul unei ceremonii la care a participat chiar Regele Ferdinand. La 27 iulie 1917, după câteva luni de pregătiri intense, vânătorii de munte au intrat în luptă, pe frontul Oituzului, ducând „lupte grele pe muntele Cireşoaia, culmea Vrânceanului, vârful Coşnea, valea Slănicului şi Fundul Bogata”. La 30 octombrie 1917, batalionul era transformat în Regimentul 8 Vânători de Munte. Unitatea – devenită una aflată în mod evident în atenţia Casei Regale – a luptat apoi, în 1919, în campania purtată împotriva Ungariei, unde era la putere un regim de inspiraţie bolşevică.
În 1941, atunci când România a intrat în Al Doilea Război Mondial, vânătorii de munte aveau, pe cât ştim, efective de 1.669 ofiţeri, 2.604 subofiţeri şi 61.560 de soldaţi – în total, ceva mai mult de 65.000 de oameni. Conform unei ştiri de presă pe care RADOR a publicat-o cu doar o zi în urmă, până la sfârşitul efectiv al luptelor – la 12 mai 1945 – vânătorii de munte români au pierdut, în luptă, 74.208 oameni (căzuţi atât în Est, până în Crimeea şi munţii Caucaz, ca şi în Vest, până în munţii din Cehoslovacia), altfel spus cu vreo 15 % mai mulţi oameni decât efectivele totale mobilizate iniţial de acest gen de armă. Şi, aşa cum unii dintre voi ştiu – iar ceilalţi pot uşor înţelege – o unitate (sau un gen de armă) cu astfel de pierderi chiar merită TOT respectul. Cât de redutabili sunt vânătorii de munte români au recunoscut-o, de fapt, chiar şi „fraţii eliberatori” sovietici, la „sugestia” cărora unităţile de vânători de munte (pe care ruşii le detestau şi de care ruşilor le era frică) au fost complet desfiinţate.
Reînfiinţate abia după plecarea trupelor sovietice de ocupaţie (aceasta era rolul lor real) din România, unităţile noastre de vânători de munte s-au distins, din nou, în timpul campaniilor din Afganistan şi Irak. Între 2007 şi 2010, spun surse de presă, opt militari din cadrul Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” au căzut la datorie, în Afganistan.
Cred – şi încă foarte-foarte serios! – că miile de vânători de munte căzuţi în luptă în Primul Război Mondial, apoi cei peste 70.000 căzuţi în al Doilea Război Mondial, din Caucaz şi până-n Tatra, ca şi eroii căzuţi ceva mai aproape de zilele noastre merită, din plin, măcar un minut de reculegere şi din partea ta. Chiar acum, dacă-i posibil (dacă ţi se pare aceasta o cerere cumva bizară sau nelalocul ei, dă-mi cât mai repede unfriend, definitiv, pe Facebook, că-i mai bine aşa, zic eu; dacă poţi înţelege însă de ce merită păstrat minutul de reculegere, mulţumescu-ţi, prietene, oricine-ai fi)!
Regele Ferdinand, cel în timpul domniei căruia au fost înfiinţate primele noastre unităţi de vânători de munte.
