La ce-s buni eroii neamului: ghid de utilizare practică, ilustrat
Eroii-s aici doar aşa, de sanchi: monumentul e, în realitate, pentru “nepieritorii” Gabi Oprea şi Popescu Piedone
Există, în Parcul Carol din Capitală, un mic monument ridicat în cinstea Eroului Necunoscut. Construit în 1923, apoi demontat pe şest, de comunişti, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 şi dus la Mărăşeşti (unde era, pare-se, ceva mai puţin deranjant pentru autorităţile de partid şi de stat), acest monument, ridicat în cinstea celor cam un sfert de milion de militari români căzuţi în Primul Război Mondial, a fost readus în Parcul Carol la 26 octombrie 1991. La 25 noiembrie 2006, ne spune o sursă deschisă, a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului Necunoscut la locul său originar, cel din 1923, adică pe esplanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului. Monumentul este străjuit de o flacără eternă (care, vă spun eu, ani în şir nu a ars chiar tot timpul; doar gazul costă bani). De vreo două ori pe an, politicieni de toate culorile vin aici să depună coroane de flori de care atîrnă panglici tricolore, inscripţionate cu mesaje de respect. De fapt, respectul faţă de eroii neamului e doar un pretext. Singurul motiv real pentru care marii noştri politicieni de toate culorile se tot înghesuie – desigur, atunci când nu-i umflă DNA-ul de pe stradă – la Mormântul Ostaşului Necunoscut este altul: pentru doar câţiva lei, cât costă florile, marii oameni de stat au şansa să se tragă-n poze cu care, apoi, pot încerca să prostească norodul, arătând lumii cât sunt ei de patrioţi. Prin urmare, eroii chiar sunt buni la ceva – exact ca un soi special de Axion, crema aceea verde sau albastră şi care scoate toate petele de pe farfurii şi chiuvete, eroii neamului pot fi folosiţi de minune la „albit” imaginea unor indivizi care, de fapt, duhnesc, de la mare distanţă, a impostură, a hoţie, a prostie cu carul, a Românie deja ucisă de un tsunami gigantic de corupţie şi incompetenţă.
Picnic în miezul iernii
Acum câţiva ani, înainte ca Mormăntul să fi fost mutat din partea de jos a Parcului Carol pe amplasamentul său iniţial, am văzut cu ochii mei o scenă incredibilă. Era decembrie şi un frig de crăpau pietrele. Mormântul era străjuit de o gardă de onoare, iar flacăra eternă chiar ardea. De monument s-au apropiat în grabă vreo patru inşi murdar îmbrăcaţi, care duceau cu ei o două pungi cu aurolac şi încă o pungă, tot din plastic, în care erau nişte cârnaţi. Mai aveau cu ei şi vreo două sârme mai groase, cu unul din capete înfăşurat în cârpe. Doreau să folosească flacăra eternă „ca să prăjim şi noi astea de le-am adus aici, că e păcat să ardă aşa, degeaba”. Chiar şi în halul în care erau, până la urmă aurolacii au plecat, fără să-şi mai prăjească cârnaţii: probabil că, dincolo de mizeria dezumanizantă a vieţii prin canale, mai rămăsese, totuşi, în stare de funcţionare şi o fărâmă suficientă de decenţă. Avem, deci, a doua variantă de utilizare a eroilor: dacă tot e foc pe lângă ei, să-l folosim pentru gătit.
Puah!: încă şi mai greţos
Până la urmă, ceea ce doreau să întreprindă aurolacii poate fi înţeles. Sigur, nu cu vreun fel de entuziasm. Dar, fără să le acord vreo circumstanţă atenuantă, mă pot gândi – în cazul celor patru aurolaci prăpădiţi – la câteva circumstanţe explicative: chiar era frig; probabil că le era foame, rău de tot; în plus, Dumnezeu ştie ce ne-ar putea trece chiar şi nouă prin cap, dac-am fi cu minţile complet năucite de compuşii volatili din aurolac. Scena în cauză rămâne, desigur, una revoltătoare. Dar e, pînă la urmă, şi o scenă care îţi provoacă, de asemenea, multă compasiune; sau, mai precis, o cantitate uriaşă de milă pentru nişte inşi care, mai demult, înainte de a fi fost învinşi defintitiv de mizerie şi de disperare, au fost – probabil – oameni exact ca noi
În alte cazuri, astfel de ezitări în a spune cu exactitate despre ce vorbim nu există. Deloc. Să vă dau un exemplu. La doar doi paşi de Palatul Copiilor, cel de lângă Sala Polivalentă, se află un monement. Pe el scrie, cu litere mari: „Eroilor militari romani cazuti la datorie” (chiar aşa, fără â, fără ă, fără ţ). În dreapta şi stânga acestei inscripţii se află două liste de eroi căzuţi pe teatrele de operaţii din Bosnia, din Irak, din Afganistan, cu numele cioplite în marmură albă (fiecare literă micuţă fiind ulterior umplută cu vopsea neagră, astfel încât numele celor răposaţi pentru ţară să se vadă mai bine). Până aici, nimic spectaculos. Dar, dacă ocoleşti monumentul, în partea din spate a acestuia se află încă o placă de marmură. Textul de pe ea e scris cu litere cam de două ori şi jumătate mai mari, fiecare, decât literele numelor eroilor căzuţi la datorie. Textul în cauză – vă rog, ridicaţi-vă de îndată în picioare, disciplinaţi, cu dsfioşenie, în semn de mare şi etern respect – sună aşa: „Monument realizat prin contribuţia Ministrului Apărării Naţionale Gabriel Oprea şi a Primarului sectorului 4-Bucureşti Cristian Popescu Piedone”. Abia după numele celor două oficialităţi sunt trecute şi numele autorului şi ale executanţilor monumentului. Toate astea, puse cap la cap, te fac de îndată să te gândeşti că eroii sunt prezenţi pe monumentul acesta doar aşa, de sanchi. Şi că, de fapt, Oprea şi Piedone şi-au ridicat, doar pentru uzul lor propriu, ditai monumentul.
Dar chiar şi în situaţia aceasta, eroii sunt iarăşi buni la ceva, zic eu. Ei funcţionează, fără greş, ca un instrument de măsură foarte-foarte precis. Literele cele mici ale numelor eroilor indică, prin comparaţie cu literoaiele zdravene ce compun inscripţia de pe spatele monumentului de lângă Palatul Copiilor, două lucruri: pe de o parte, faptul că, la noi, cultul personalităţii n-a murit deloc la Târgovişte, în decembrie 1989; şi, pe de altă parte – şi despre asta vorbesc în mod prioritar aici – faptul că nemernicia unora din prim-planul vieţii noastre publice e nu doar infinită, ci şi capabilă să funcţioneze în chip de vomitiv puternic, cu efect năprasnic şi continuu. Ca urmare, dacă mâncaţi ceva care vă pică greu; sau dacă aveţi nenorocul să vă înghiţiţi cheile de la casă, sau dacă se nimereşte prin farfurie vreo ciupercă despre care aflaţi abia după aceea că e otrăvită, nu vă îngrijoraţi: vă suiţi în maşină, mergeţi iute până în faţa plăcii despre care vă vorbesc, vă uitaţi la numele marilor oameni de partid care au ctitorit monumentul şi, de îndată, o greaţă enormă vă rezolvă toate problemele (sau, mă rog, măcar o parte dintre ele; iar de restul se ocupă, n-aveţi grijă, marele păzitor al interesului nostru naţional, cel pe lângă care aurolacii care ţineau morţiş să-şi prăjească cârnaţi pe flacăra eternă par, la o evaluare ceva mai atentă, persoane mai degrabă onorabile şi frecventabile).
