Cristina-Elena şi Taylor, plus a very cosy conference, la Institutul Diplomatic Român
Aşa cum spun şi mai jos, în text, au fost – pe bune! – un dublu privilegiu şi o dublă bucurie, pentru mine, prezenţa şi prestaţia Cristinei şi a lui Taylor la conferinţa de la IDR, ce-a avut loc la 18 noiembrie a.c. Dacă fotografia ar fi fost ceva mai largă, imaginea i-ar fi curprins, la vreun metru de Cristina-Elena, şi pe profesorii Alin Ciupală şi Ovidiu Bozgan, colegi şi prieteni buni ai mei.
Pe 18 noiembrie, adică acum două zile, s-au petrecut două evenimente importante, deşi de anvergură – să-i zicem aşa – vădit inegală. Începând cu miezul zilei, facultatea mea – ceea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (FSPUB), a împlinit 25 de ani de la înfiinţare (ocazie cu care a avut loc o ceremonie oficială în Aula Facultăţii de Drept a UB, după care a urmat o parte ceva mai puţin oficială, dar foarte vie, în clădirea Facultăţii din strada Spiru Haret nr. 8 – o clădire absolut superbă, din perioada interbelică).
Dar înainte de sărbătoarea FSPUB a început, pe la 10 dimineaţa, la Institutul Diplomatic Român (aici am eu al doilea job), o conferinţă intitulată România şi Europa. Debutul Primului Război Mondial şi ieşirea din neutralitate. Am scris despre această manifestare, în titlu, că a fost very cosy. Ăsta-i adevărul. The Cambridge English Dictionary ne spune, clar: cosy înseamnă confortabil şi plăcut. Să explic niţel: la multe manifestări academice de acest tip, timpul alocat discuţiilor e incredibil de scurt, astfel încât schimbul de opinii e, în realitate, dincolo de comunicările prezentate, aproape inexistent; după cum întrebările şi răspunsurile sunt, şi ele, puţine, plus că se derulează pe fast forward, aşa că nu-nţelegi mare lucru şi pleci de-acolo cu senzaţia acută că din reţeta conferinţei a lipsit ceva. În cazul de faţă, însă, programul – pe care l-a alcătuit organizatorul principal al manifestării, profesorul Alin Ciupală, de la Istorie, care-i şi el coleg de-al meu, la IDR – a avut inclus în el intervale suficiente de timp pentru a putea discuta, în tihnă, pe marginea celor şase comunicări prezentate, ceea ce a fost, aşa cum am zis deja, confortabil şi plăcut pentru minţile noastre iscoditoare.
La această conferinţă am mai avut, eu unul, şi un alt dublu privilegiu (ca şi o altă dublă bucurie): acela de a fi, şi-n această ocazie, aproape de doi studenţi de-ai mei despre care fac pariu că vom mai auzi. Amândoi sunt acum în anul I al unui program de studii masterale în domeniul Relaţiilor Internaţionale şi semestrul acesta fac cu mine un curs intitulat Geopolitică. Atunci când a aflat, cam cu o lună-n urmă, de conferinţa de la IDR, Cristina-Elena Merticaru mi-a spus că va prezenta un text despre memoria colectivă, respectiv despre felul în care comunităţi mai mari sau mai mici umane îşi aduc aminte şi valorizează evenimente din trecut. A dat telefoane, apoi s-a urcat în tren şi s-a dus până la Robăneşti, acolo unde, la 10 noiembrie 1916, militari din Regimentul 9 Roşiori (dacă ţin eu bine minte ce-am citit prin cărţi) au şarjat trupele germane ce se-aflau în plină înaintare; din 110 militari participanţi la atac, 92 au căzut în luptă. Ajunsă la Robăneşti, într-un weekend, a vorbit cu vreo 30 de persoane. A recuperat din aceste convorbiri şase interviuri mai ceva mai consistente, pe care le-a folosit ca nucleu central al unui text foarte interesant. Taylor Francis vine din SUA, ca bursier al Fundaţiei Olmsted. E al treilea astfel de bursier cu care am avut şansa să lucrez în ultimii câţiva ani. Ofiţer de aviaţie în vârstă de 34 de ani, cu notabilă experienţă de luptă în Afganistan, a pregătit pentru conferinţa de la IDR un text ce a comparat intrarea României şi a SUA în Primul Război. A folosit multă bibliografie, impecabil aleasă, iar atenţia acordată unor nuanţe şi detalii relevante l-a pus în situaţia să ne prezinte un text mai mult decât decent (absolut spectaculos lucru, de altfel, fiindcă, să nu uităm, el nu e deloc specializat în ştiinţe socio-umane, ci e pilot militar şi inginer).
Spun că prezenţa Cristinei-Elena şi a lui Taylor la conferinţa de la IDR a fost, pentru mine, dublu privilegiu şi duplă bucurie dintr-un motiv extrem de simplu: cel mai adesea, atenţia studenţilor faţă de ideea de cercetare şi de efort academic e tare tasată, ca să mă exprim în această formă puţin invazivă. În cazul masteranzilor, lipsa oricărei disponibilităţi serioase de a face eforturi academice dincolo de cele strict necesare pentru programul de studiu de lafacultate are, desigur, o explicaţie extrem de solidă (chiar dacă tristă): cei mai mulţi dintre ei lucrează deja, nu neapărat în condiţţi grozave şi zău nu-ţi mai vine să te dedai deliciilor ştinţei atunci când fiecare zi a ta înseamnă cel puţin 8 ore de muncă, plus 3 ore de cursuri, plus vreo 3 ore consumate cu drumurile de-acasă la job, de la job la facultate, de la facultate până acasă).
În aceste condiţii, când vezi că vine din SUA un om care-i cu pregătire inginerească, precum şi fighter pilot şi se pune pe citit cărţi după cărţi despre istoria politico-miliară a Primului Război Mondial, n-ai cum să nu te simţi bucuros, academically speaking. La fel, nu poţi decât să te simţi privilegiat şi bucuros când afli că mai există studenţi de-ai tăi care au destulă curiozitate şi destulă determinare cât să facă, temeinic, ceea ce numim cercetare de teren (asta, subliniez, într-un context în care sunt şi destui dintre studenţii noştri care nu trec prea des nici pe la bibliotecă – or avea, poate, severe alergii provocate de acarienii ascunşi printre pagini – LOL şi LOL).
La final am, şi-o întrebare inevitabil indigestă sau, poate, doar foarte tristă; dar, ce să-i faci, asta-i viaţa: cum de n-o fi venit, la numita conferinţă, nici măcar unul dintre colegii de grupă ai celor doi masteranzi de care tocmai vă povestesc? Să presupunem, în chip elegant (excesiv, probabil, în situaţia de faţă) că, poate, au fost, cu toţii, ocupaţi cu ceremoniile legate de a 25-a aniversare a Facultăţii. Dar, cum nu i-am văzut nici acolo… În fine, nu asta contează, de fapt. Aşa că, în chip de încheiere, nu pot zice decât thanks again for joining us, Taylor; şi mulţumesc mult, Cristina-Elena, pentru efort şi pentru text. Ah, şi tare m-aş bucura să am, dacă s-ar putea, ceva mai mulţi studenţi ca voi doi!
