Fluturii-s tare frumoşi? Şi cum rămâne, atunci, cu omizile care-s mai rele decât ciuma?
Câteva zeci de mii de specii de fluturi – adică de multe sute de ori mai numeroase decât minunatele lepidoptere pe care le vezi pictate aici – există în întreaga lume. Pe unele le găseşti chiar şi la 4.700 de metri înălţime, zic specialiştii.
Vai de capul nostru: se află-n lume, cu totul, dacă-am înţeles eu bine, cam 28.000 de specii de fluturi în întreg ordinul Lepidoptera! Adică 28.000 de tipuri de larve sau omizi –acestea fiind, aşa cum ştii, nimic altceva decât unul din cele trei stadii ale metamorfozei complete prin care trec toate lepidopterele în dezvoltarea lor. Şi, serios, cu omizile astea nu-i deloc de şagă. Mănâncă de rup, tot timpul. Unele-ţi mănâncă ţie, chiar acum, hainele de lână din dulap. Altele – ne zice Brehm în Lumea animalelor – mănâncă până şi piele sau slănină (p. 199). Cele care se hrănesc cu cereale pot distruge, ne spune tot Brehm (minunată carte a scris omul acesta, care a murit la 11 noiembrie 1884, pe când avea doar 56 de ani: eu am încă în biliotecă, deşi cam uzat, un exemplar minunat ilustrat din ediţia în limba română, aceea apărută la Editura Ştiinţifică, în 1964), „până la 50 % din cantitatea depozitată” de produse vegetatale. Există şi-un top al seminţelor care, din punctul de vedere al omizilor, sunt cele mai gustoase – tot Brehm ne-avertizează: aceste larve hidoase şi rele „atacă de preferinţă boabele de grâu şi porumb, apoi cele de orz, orez, mei, fasole şi altele”(p. 200).
Dar, dacă te gândeşti niţel mai bine, toţii nervii (of, deloc puţini!) pe care ţi-i faci când afli cât de cumplite dihănii sunt toate omizile, acelea care se transformă-n pupe din care ies mai apoi fluturii, se risipesc, cu totul, ca un fum, atunci când afli, de la alt domn al cărui nume începe tot B, că „Mireasma de orhidee / pe aripi de fluture / s-a mutat”. Domnul în cauză nu-i neamţ, ci japonez şi se numeşte Bashō. Matsuo Bashō, mai precis (pe numele lui adevărat Matsuo Munefusa, acesta a fost unul din cei mari poeţi japonezi, unul renumit pentru perfecţionarea extraordinară a formei poetice care se numeşte haiku – un gen de poezie cu 17 silabe, grupate în trei versuri, dintre care primul şi ultimul au, conform tradiţiei, câte cinci silabe. El s-a născut în 1644, undeva lângă castelul Ueno, în provincia numită atunci Iga – locul în cauză se află actualmente în prefectura Mie; şi a murit în 1694, (toamna târziu, în noiembrie, la fel ca şi Brehm, dar mai înspre sfârşitul lunii), la Osaka.
Dacă-ai de ales – chiar acum, să zicem – între ce ne-nvaţă despre fluturi (dar şi despre larvele lor aşa de lacome şi de intens dăunătoare) domnul Brehm, şi ce ne spune despre aceiaşi fluturi mai bătrâiorul (sau poate mai tânărul, depinde ce şi cum socoteşti) domn Bashō, tu ce alegi, de fapt? Te-ntreb asta aşa, din simplă curiozitate: eu m-am decis deja!
