Un obiect mititel, parcat, azi dimineaţă, în chip vădit neobişnuit, pe Primăverii
Personajul principal al poveştii mele de azi: o pată intensă de culoare în plin noiembrie.
Aşa cum poate ştii deja, încă de anul trecut, car mai tot timpul după mine aparatul meu de fotografiat cel fabricat în Indonezia, dar care are lentile nemţeşti de toată isprava. Uneori, reuşesc să găsesc, atunci când sunt suficient de atent – şi să şi fotografiez, utilizând numitul aparat – lucruri mai puţin obişnuite, care în mod clar ies din tiparele adesea plictisitoare ale vieţii cotidiene
Azi, de exemplu, pe drumul spre unul din cele două joburi ale mele – e vorba despre cel de la Institutul Diplomatic Român (IDR) – am ajuns, pe la opt şi douăzeci de minute, la ora la care soarele strălucea deja incredibil de puternic (e totuşi jumătatea lui noiembrie), înveselind brusc dimineaţa şi topind rapid bruma, lângă un restaurant care se numeşte Osho (mă întreb, uneori: or şti, oare, cocalarii cu merţane şi brăţări de câte-un kil fiecare, care-şi fac veacul aici, doar aşa, ca să arate lumii că pot mânca fripturi de câte 40 de euro porţia, că Osho e numele unuia din cei mai mari poeţi japonezi, ilustru autor de versuri numite haiku?). Chiar lângă colţul străzii era parcată o maşină. În spatele ei, un loc liber, apoi o altă maşină. Dar, stai, locul liber nu-i, de fapt, neocupat. Pe el stă parcat, nu departe de bordură, un obiect micuţ, colorat în nuanţe intense de galben şi roşu. Nu i se văd, oricât de atent priveşti, nici roţile (ce performantă inginerie, ar putea zice unii!), nici uşile, nici capota motorului. N-are niciun unghi drept. Nici ţeavă de eşapament. Nici oglinzi retrovizoare. Nici ştergătoare şi nici geamuri sau parbriz. Şi, of, deşi parcat cu o anume eleganţă, n-are nici măcar număr de înmatriculare. Prin urmare, habar n-am al cui poate fi. Dacă ştii tu cumva, dă-mi de-ndată de ştire :), fiindcă-aşa măr frumos nu poate fi, nu-i aşa, ceea ce latinii numeau res nullius, adică lucru al nimănui.
