Legendele toamnei reloaded: doi “moşi zbârciţi”, la soare, în zi de 2 noiembrie

Florin Diaconu
Adrian Stănescu şi cu mine mai avem nişte poze făcute împreună, acum vreo 10 ani, în Grecia. Şi nu-i drept: nu suntem, încă, moşi de tot zbârciţi, ci doar niţel mai albi la păr, la mustăţi şi la barbă.

Adrian Stănescu şi cu mine mai avem nişte poze făcute împreună, acum vreo 10 ani, în Grecia. Şi nu-i drept: nu suntem, încă, moşi de tot zbârciţi, ci doar niţel mai albi la păr, la mustăţi şi la barbă.

Unul dintre „moşii zbârciţi” e chiar subsemnatul, iar celălalt Adrian Stănescu, director al uneia din cele două direcţii din cadrul Institutului Diplomatic Român (IDR), precum şi autorul formulării din titlu, cea pusă între ghilimele. Am profitat amândoi de faptul că, într-unul din momentele rare şi scurte de pauză, azi, 2 noiembrie 2016, înspre amiază, era soare. Nu foarte mult, dar absolut suficient cât se ne putem bucura din plin de el – aşa, cam ca focile care ies din mările-ngheţate şi stau, şi ele, la soare. Dar, spre deosebire de foci, noi doi fumăm :). Prin urmare, o parte importantă din molcoma mulţumire, ca şi din evidentul zâmbet care se văd pe feţele noastre e provocată în mod nemijlocit de tutun (nu spunem ce soi de ţigări, să nu zică oarecine că facem nu ştiu ce fel de reclamă). Restul zâmbetului, însă, vine de la soarele de noiembrie. Şi – of, era să uit! – de la savuroasa (şi destul de aprinsa) discuţie pe care o aveam, în curticica din spate a IDR, aproape de amiaza acestei minunate zile de 2 noiembrie, în legătură cu rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA, de marţea viitoare (aici n-am căzut deloc de-acord, şi mor de curiozitate să vedem, la final, cine-a avut intuiţia mai bună!).

Cum acum îi deja seară, târziu (abia am ajuns acasă, după ce-am terminat orele de la facultate – interesante, din fericire, ceea ce nu-i cazul totdeauna), pot spera doar două lucruri: că mă lasă să dorm vecinii de sus, care au nişte nepoate nărăvaşe rău, ce tropăie prin casă exact ca nişte ponei potcoviţi, de preferinţă până spre miezul nopţii; şi că mâine e din nou soare – ar fi la marele fix, cred, şi pentru Adrian, şi pentru mine, şi pentru ţigările ce-abia aşteaptă să fie fumate în curtea din spate a IDR, la vreo 10 metri de centrala termică şi de ruinele unui pian odinioară grozav. Pe mâine, deci, prieteni, fumători sau nefumători deopotrivă!

Comentează acest articol:

comentarii