Acum câteva zile am găsit din nou, pe Facebook, această imagine cu un unicorn în galop. Textul, însă, mi se pare – mai ales în aceste zile – cu mult mai cu tâlc decât silueta, oricum tare frumoasă, a licornului albastru. Tu ce zici, prietene?

Prima dată am auzit despre inorogi în poveştile de tot soiul pe care mi le citeau ai mei când eram mic. După aceea am văzut o sumedenie de alţi inorogi în filme, în reviste cu benzi desenate, în cărţi despre animale fantastice. Când am mai crescut niţel, am ascultat, ani în şir, cântecul despre un anume licorn al celor de la Phoenix – acela cu versuri în franceza veche (compuse, dacă am înţeles eu bine, de Philippe de Thaün, care a trăit cam pe la 1100) şi în română (acestea-s compuse, pe cât ştiu, de Şerban Foarţă şi Andrei Ujică). Pentru aceia dintre voi cărora le place Phoenix, ca şi pentru cei care nu i-au prins gustul, încă, pun aici o strofă (chiar prima în partea care-i în limba română) din cântecul intitulat Norocul inorogului: “De o copilă e prins, / Inorogul prinţ, / De o copilă e prins, / Licornul prinţ.”

Mai aproape de zilele noastre, alţi doi licorni au dobândit un loc aparte în viaţa mea: Unul pictat pe un zid, la câţiva metri de Piaţa Amzei. Îl văd cel puţin de două ori în fiecare săptămână, atunci când am ore într-o clădire a facultăţii unde lucrez, aflată nu departe de Conservator şi de una dintre intrările în Cişmigiu. El îmi spune, de fiecare dată, aşa cum vezi şi tu, că magicul – şi magia – sunt reale. Uneori, mai că l-aş crede. Dar, cel puţin de la o vreme încoace, în suficient de multe ocazii îl prefer – din raţiuni, cred, nu prea greu de înţeles – pe cel care şi deschide acest scurt text. Îl ştiam de mai multă vreme, cu tot cu inscripţia care-l însoţeşte; şi l-am revăzut, recent, într-o postare pe Facebook a unei doamne care mi-a fost studentă cu nişte ani în urmă şi cu care mai schimb, din când în când, câteva vorbe.

M-aş bucura mult pentru tine, prietene, să ai şi tu parte de câţi inorogi am întâlnit eu până acum,  în mai bine de 59 de ani de viaţă. Şi, dacă ai noroc, poate te împrieteneşti şi tu, ca şi mine, cu licornul cel uşor albăstrui şi cu un spirit aşa nărăvaş şi combatant, că mare îi nevoia de astfel de inorogi în zilele noastre!

P.S.: Şi, prietene, dacă într-adevăr îţi plac mult animalele fantastice (şi ai, în plus, şi ceva skill-uri în domeniul limbilor vechi), îţi recomand cu mare voioşie Le bestiaire de Philippe de Thaün, o carte deloc nouă, dar absolut minunată şi pe care poţi să o descarci, for free, inclusiv în format .pdf, de la adresa de internet https://archive.org/details/lebestiairedeph00thagoog. Nu-i neapărat uşor de citit, dar merită, din plin. Zău!

Într-adevăr, măcar uneori, magicul şi magia-s reale: unicornul pictat de lângă Piaţa Amzei.

Comentează acest articol:

comentarii