Jurnal de balaur: deficit impardonabil de comunicare, i-am zice astăzi
Şi dacă, totuşi, povestea uciderii monstruosului balaur de către preacredinciosul Gheorghe e, în realitate, niţeluş altfel decât o ştim, cu toţii?
Aşa. Cum tot încerc să repar cumva drăcia asta de navă, n-am – dar cred că poţi să-ţi dai seama, uşor, şi singur de asta – prea multă vreme de povestit. Am căzut, acum trei zile, pe planeta asta mizerabilă, cu multe oceane. Şi acum mă mai dor solzii de cât de puternic a fost şocul aterizării forţate. În fine. S-au şi rupt câţiva (mai mulţi, de fapt: câteva sute, pe spate şi pe burta mea cea frumoasă, mare şi rotundă); dar nu contează, cresc alţii, noi, de un verde absolut minunat, care o să facă furori când o să ajung acasă şi-o să merg la club, să mă văd cu prietenii. Am văzut, de altfel, şi o tinerică extraordinară acolo, frumoasă cum nu-i alta, cu coada lungă, mai mult albăstruie, şi cu solzişori delicaţi pe tot boticul…
Spre sat, unde au o forjă primitivă
În prima zi am încercat să-i contactez, prin radio, pe toate lungimile de undă, pe localnici, dacă-or exista. Nimic, nici un răspuns. Tare bizar. În ziua a doua am reparat o dronă din aceea mică, de observare şi-am trimis-o în explorare, în zig-zag, până mult dincolo de orizontul vizibil. Şoc mare: chiar există locuitori. Dar, ajută-mă, Doamne, sunt nişte piticanii cu doar două picioare, scunde rău (îmi ajung doar până la genunchii picioarelor din spate), fără solzi, fără coadă, cu piele abicioasă: ceva mai hidos mai poţi vedea doar atunci când ai coşmaruri dintre cele mai rele, ceea ce mie nu mi se întâmplă niciodată. Drona a depistat, la cam o oră de mers pe jos, un grup de case cu acoperiş pe care creşte iarba. O iarbă pe care o mănâncă nişte fiinţe cu patru picioare (of, aşa mai merge!) dar, absolut îngrozitor, din nou fără solzi. Acoperite însă cu păr mult. Au şi o coadă scurtă, tot păroasă, din care dau bezmetic pe când ronţăie la iarbă. Din fericire, la capul acestui şir de case e o clădire din care iese mult fum şi din care de aud zgomote puternice, de metal bătut cu un instrument mecanic. Alt şoc: drona trimite imagini cu o piticanie din asta, cu piele albicioasă, care scoate din foc un drug de metal înroşit şi începe să-l bată cu un ciocan mare, cam cât jumătate din capul lui cel cu doar doi ochi (doi ochi, puah!). Am văzut, la muzeul cel mare de istorie din Kawand-ulg-Tann, aşa ceva. Am avut şi noi ateliere din acestea de prelucrat metalul, dar nu de curând, ci acum vreo 5.500 de ani. Apoi am inventat maşinile puse în mişcare de apă, de vânt şi de aburi. Poate că fiinţa cea albicioasă o să mă poată ajuta cumva, dacă-i un meşter bun.
Apare şi Gheorghe, cel înţelept, credincios şi foarte viteaz
Când m-au văzut la marginea satului lor prăpădit, lângă atelierul tare primitiv de prelucrat metalul, piticaniile cele albe şi mititele au început de îndată să zbiere îngrozitor, fugind care încotro. M-am speriat şi eu niţel, la început; am crezut că, poate, e vreo fiară ce păşeşte tiptil în spatele meu. Ei, aş. Nu era nimeni. Te pomeneşti că de mine s-au speriat! Tiii, ce nerozie! Par să nu înţeleagă deloc – habar n-am cum pot fi atât de tolomaci – că nu vreau să le fac nici un rău, ci doar să le cer ajutorul. Unul din ei a luat-o la fugă, de îndată, către o pădurice lângă care se ridică o casă de piatră mai măricică, avânt un turn pătrat şi puternic pe una din laturi, chiar lângă poartă. Imediat a răsunat un soi de instrument metalic şi pe poartă a ieşit, în goana mare – da, da, hip, hip, ura! – o fiinţă cu patru picioare, exact ca şi mine. Oooof, ce dezamăgire cruntă!: nu-i ca mine; n-are solzi; nici nu pot comunica cu ea, direct de la creier la creier, aşa cum pot face cu semenii mei. De fapt, nici nu-i o singură fiinţă, ci două: o piticanie din cea albă, îmbrăcată în haine de tablă (băi frate, incomode trebuie să mai fie, zău aşa) şi care ţine într-o mână un băţ lung, cu cap metalic şi foarte ascuţit. Şi asta stă cocoţată în spatele altei fiinţe, care-i mai mare, are patru picioare şi coadă, puah!, tot din păr, dar lungă (numai niţel, că m-a apucat greaţa de privit atâta păr). Piticania cea albă vine spre mine, în cea mai mare viteză, cu băţul cel lung aplecat la orizontală. Ca nu cumva să mă lovescă din greşeală, am luat-o la pas şi m-am închis la mine în navă. Se ţine însă după mine, ca scaiul. Şi, iată, a început să lovească învelişul exterior al navei, cu băţul cel lung şi cu cap metalic, chiar lîngă cupola cu instrumente de navigaţie celestă. Traducătorul automat îmi spune că, în timp ce-mi tot izbeşte nava, piticania cea albă îmbrăcată în metal – şi care pute oribil, a animal cu sânge cald – tot zice ceva despre un „tată al nostru carele eşti în ceruri”. Te pomeneşti că, totuşi, or fi unii dintre ei care au descoperit tehnologii într-adevăr evoluate, precum şi zborul în spaţiu? Habar n-am. Cum dă în continuare, cu suliţa, în învelişul cel subţire al navei mele naufragiate aici, pe o planetă cu un singur soare galben, mic şi urât, o să ies, totuşi, afară, ca să-i explic cine sunt şi ce vreau. Tocmai zice ceva despre „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Înseamnă că, primitivi sau nu, sunt fiinţe cu trăiri morale intense. Asta nu-i rău deloc, zic eu. Traductorul automat – vezi, ce bine că l-am cumpărat! – îmi spune că aş putea să-i zic piticaniei albe, atunci când o salut, şi „pacea fie cu voi, pax vobiscum!”. Deschid acum uşa presurizată.
Aici jurnalul audio se întrerupe; brusc; şi definitiv. Restul poveştii îl ştii, desigur: viteazul Gheorghe a reuşit, din fericire, să omoare monstruosul balaur, trimis cu siguranţă de Satana. De-aia a şi fost sanctificat, mai apoi: pentru merite mari şi cu totul deosebite; şi pentru mult curaj şi multă iniţiativă dovedite pe câmpul de luptă, cum ar zice, cu siguranţă, orice sergent major, fie el activ sau ieşit deja la pensie.
