Odată încăput pe mâna piticilor, sau a fluturilor cei atât de harnici şi vânjoşi….
Nici nu pare greu, după cum se vede, foarte clar, din această ilustraţie atât de amănunţită: e drept, însă, nu vezi la tot pasul fluturi aşa de mari (uite, unii au, cu totul, o lungime a aripilor mai mare decât o palmă!).
Tolgo fonac! – a zbierat, din răsputeri, unul din ofiţerii armatei din Lilliput, iar după această comandă clară, cam 100 de săgeţi (mici, dar ascuţite ca nişte ace) s-au şi înfipt în mâna stângă a lui Gulliver (pe care aceasta reuşise, cumva, să şi-o elibereze din strânsoarea legăturilor, smulgând din pâmânt puzderie de ţăruşi minusculi). Au urmat apoi şi alte săgeţi, salvă după salvă, după care bietul Gulliver, naufragiat – credea el – pe coasta Ţării van Diemen (Tasmania, aşa îi spunem noi astăzi) s-a trezit înpuns şi de o grămadă de suliţe mici, în coaste. Englezul a început de îndată să geamă „de necaz şi de durere”, dar şi să mulţumească Domnului pentru că era îmbrăcat „cu o scurtă din piele de bivol, pe care nu au putut-o străpunge” omuleţii cei înalţi de doar cinci sau şase inci. Ce a urmat, ştim: a apărut, atunci când Gulliver s-a mai potolit, „o persoană de vază” care, după ce a strigat de trei ori Langro dehul, „ţinu o cuvântare lungă din care n-am înţeles nici o iotă”. Apoi Gulliver a fost zdravăn îndopat, inclusiv cu pâini minunate, „mari cât nişte alice” şi din care putea înghiţi câte trei odată, cu „coşuri pline de carne, trimise la porunca regelui”, precum şi cu un lichid ce „aducea la gust cu un vin slab de Burgundia”, păstrat în două „din cele mai mari boloboace ale lor”. Apoi, Gulliver a fost suit, cu mare trudă, pe „cel mai mare vehicul de până atunci” construit în Lilliput: o „construcţie de lemn, înaltă de trei incii, lungă de şapte picioare şi lată de patru, mişcându-se pe douăzeci şi două de roţi” şi trasă de „o mie cinci sute dintre cei mai vânjoşi cai ai împăratului, fiecare înalt cam de patru incii şi jumătate” (pentru toate aceste amănunte vezi Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, traducere de Leon D. Leviţchi, Editura Tineretului, 1956, pp. 24-30).
Frumos lucru să poţi călători culcat, comod (dacă piticii-au grijă şi-ţi pun sub cap şi-o pernă) pe-o placă din aceasta (un skateboard gigantic, aşa i-am zice astăzi). Dar şi mai tare mi se pare să te ducă, de colo-colo, zeci de fluturi uriaşi şi minunat coloraţi, după ce te aşează (habar n-am cum, dar nu contează, nu-i aşa?) pe multe-multe panglici de mătase. Of şi of, cum însă fluturi nu prea mai sunt acum, în decembrie, tare mi-e teamă că va trebui, totuşi, să mă duc, după-amiază, la cursuri, pe jos, pe propriile-mi picioare, iar apoi cu metroul sau autobuzul (sau, dacă plec târziu şi-n mare grabă, cu un taxi luat de la colţ, de lângă Piaţa Timpuri Noi). Ajung, desigur, şi aşa la destinaţie. Dar (să recunoaştem asta!) va fi, cu siguranţă, un drum nemăsurat de predictibil şi infinit de plictisitor, nu-i aşa?
