Pisicile şi ziua sfârşitului lumii
Better than dogs? Nu cred, dar better than humans, în întristător de multe ocazii
N-am apucat, din păcate, să scriu nici măcar un rând, până acum, despre Ziua Internaţională a Pisicilor (care e celebrată în toată lumea – mă rog, măcar acolo unde pisicile sunt într-adevăr iubite – pe 8 august). Şi nici despre sfârşitul lumii (care, zice inclusiv presa noastră de scandal, ar putea veni tare curând, chiar în septembrie anul acesta, când Pământul ar putea fi lovit de un asteroid „de patru kilometri” (wow! cam cât lungimea tronsoanelor prăpădite de autostradă pe care Guvernul de la Bucureşti, oricare ar fi partidele care îl compun, le construieşte în România, în fiecare an!); şi, dacă acesta va pica în ocean, „valurile care se pot produce pot atinge 100 de metri înălţime”).
Înainte de a mă întoarce (probabil chiar de mâine) la bazaconiile cu care ne tot bombardează PS Ambrozie, ca şi la alte subiecte pe care le-am notat, cu mare grijă, pe o listă lungă (exact ca aceea de cumpărături, în preajma Crăciunului), ca să nu le uit cumva, vă propun azi să vorbim, pentru doar cîteva minute, şi despre numitele pisici, ca şi despre deja amintitul sfâşit al lumii.
Discuţia pleacă, în povestea noastră, de la proiectul unui tablou. Unul care să înfăţişeze „un uragan întreg”, pictat eventual „pe o velă mare de goeletă”. Tabloul va înfăţişa, negreşit, „bucăţi de grinzi zburând prin aer ca nişte suliţe”, ca şi „nave zvârlite pe deasupra insulei”. Şi chiar „femei măturate de vânt spre larg, iar vîntul să smulgă veşmintele de pe ele”, ca şi „negri înecaţi” sau încă vii, „cocoţaţi în palmieri şi legaţi, să nu fie luaţi de uragan” (sau, mai bine, despre femei despuiate de vânt şi despre negri să nu vorbim deloc, ca nu cumva să ne acuze cineva de comentarii sexiste; şi rasiste, pe deasupra).
Planul lui Bobby
Bobby, prieten bun cu Thomas, trece apoi, imediat ce se plictiseşte de tabloul despre uragan, la un alt plan, cu mult mai ambiţios: „putem picta şi sfârşitul lumii. În mărime naturală”. Un sfîrşit al lumii în care „tu şi cu mine stăm în mijlocul tabloului şi ne uităm la toţi cu calm”. Pe lângă noi trec sumedenie de draci, care îşi cer scuze că ne tot deranjează, în timp ce „sunt nevoiţi să-i târască pe oameni spre gura” iadului. Dracii ne explică, politicoşi: „Azi e tare mult de lucru”. Ei trebăluiesc de zor, necăjiţi că „şi-au rupt dinţii furcilor încercând să-i apuce pe unii dintre bisericoşi”, asta în timp ce „murene şi languste şi crabi-păianjen mişună pretutindeni”.
În „toată mişcarea asta şi toată măreţia”, pisicile au, din fericire, o soartă cu totul aparte. Adunate pe culmea insulei, ele „dau să fugă şi se reped cu ghearele la draci şi părul li se zburleşte pe spinare şi până la urmă se aruncă în mare şi înoată de ţi-i mai mare dragul”, iar în final, „cele mai multe reuşesc să înoate spre larg şi să scape” cu viaţă.
Asta mă bucură mult, mai ales dacă mă gândesc la pisicile unei prietene bune, care acum îşi scrie teza de doctorat. Două la număr şi mari (fiecare e cam cât un casetofon dolofan, cu două boxe), pisicile ei ronţăie tot timpul tulpinile şi frunzele de passiflora de prin ghivece. Sunt frumoase tare. Şi ar fi păcat să nu scape cu viaţă, ele şi suratele lor, ca să-şi poată vedea în continuare de ale lor, când o veni sfârşitul lumii.
Închei aici, cu o utilă – cred – precizare: toate fragmentele citate, între ghilimele, în rândurile de mai sus sunt din Ernest Hemingway, Insulelele lui Thomas Hudson, traducere de Alfred Neagu, Editura Univers, Bucureşti, pp. 23-26. Cartea în cauză este, în mod limpede, exact aceea pe care aş lua-o cu mine, fără nici un fel de ezitare, dacă ar trebui să plec cumva pe Marte, ducând cu mine un singur obiect (aşa, ca-n caietele în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, notam ce am prefera să avem la noi, în caz de naufragiu). Sau, mai precis, e chiar cartea pe care aş mai citi-o încă o dată, neapărat şi cu foarte mare atenţie, dacă aş şti că mâine chiar vine sfârşitul lumii.
