Amestec exploziv: moschei, episcopi şi niscai voievozi
Iancu de Hunedoara: un mare român. Catolic, nu ortodox
Atunci când a spus, acum câteva zile, chiar în timpul slujbei de Adormirea Maicii Domnului, că „bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi moschee în ţara voievozilor”, PS Ambrozie, episcopul ortodox de Giurgiu, a violat (e drept, numai niţel!) Constituţia, ceea ce am demonstrat deja (vezi textul la adresa de Internet http://florindiaconu.com/fundamentalism-obtuz-la-varful-bisericii-ortodoxe-romane/). Dar Prea Sfinţia sa a mai comis, cu aceeaşi ocazie, şi alte serioase gafe, erori, sau măcar grave şi tare bizare omisiuni (aduc aici aminte că, în liturghie, există, la catolici şi greco-catolici, un rit penitenţial în care recunoşti că – şi ceri iertare pentru că – ai „păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea”; ortodocşii, nu mi-e deloc prea clar de ce, sunt infinit mai toleranţi, cumva, cu omisiunea).
Stâlcirea istoriei, ca să se potrivească mai bine cu obsesiile BOR
În ceea ce ne transmite înaltul prelat ortodox, toţi domnitorii noştri par să fi fost, nu-i aşa, nişte nişte personaje cumva uşor şi perfect sanctificabile, campioni absolut desăvârşiţi ai condiţiei de român verde (vorba lui Caragiale, cel care se amuza nespus, atunci când, într-un text publicat în mai 1901 în Moftul Român, descria un ONG – aşa i-am spune azi – având drept emblemă „un român verde zdrobind falnic sub călcâiul său şarpele străinismului, care scrâneşte şi ţipă”; şi cu toţi membrii „datori să urască tot ce e străin şi tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde”) şi de credincios ortodox. Serios, Prea Sfinţia voastră? Aţi vrea să discutăm, măcar niţel, despre marele şi strălucitul Iancu de Hunedoara? O fi fost el ortodox? Nu cumva era acesta, om de stat extrem de important pentru întrega Europă Centrală şi de Est, ca şi un mare general, cât se poate de catolic? L-a împiedicat cumva condiţia sa religioasă, de papistaş, să rămână în istorie ca unul din cei mai eficienţi şi mai importanţi lideri politici şi militari din Evul mediu românesc?
Dar am putea noi, oare, să-l integrăm în judecata dumneavoastră de valoare (probabil cu bună ştiinţă deformată, atâta vreme cât dobândirea condiţiei de episcop cere, în mod clar, să ai în spate multicei ani de şcoală) şi pe voievodul Radu cel Frumos, fratele bun (în sens strict biologic) al lui Vlad Ţepeş dar, vai, prieten atât de apropiat cu mai multe din părţile corpului sultanului de la Constantinopol (inclusiv piciorul pupat în mod repetat, prin condur sau cizmă, în semn de supunere; dar şi o altă parte a corpului lui Mahomed al II-lea, una având volum variabil şi a cărei folosire în raporturile cu altă persoană de acelaşi sex nu e privită deloc cu ochi buni de credinţa creştină, în general)? Va fi fost numitul Radu (cu ideile sale politice, ca şi cu viziunea sa despre ceaa ce numim azi viaţă privată) într-adevăr un bun român şi bun creştin, în sensul valorilor BOR?
Şi, oare, aţi uitat că unii dintre primii domnitori ai Moldovei au fost, probabil, catolici – sau măcar au flirtat foarte intens cu catolicismul (absolut firesc, de altfel, la vremea aceea; să nu uităm că, la urma urmei, Moldova a apărut, în forma sa iniţială, din vremea primului descălecat, nu din vreo trăire românească şi ortodoxă, ci ca urmare exclusivă a intereselor strategice ale Regatului Ungar, unul de religie cât se poate de catolică)?
Şi este, oare, raţional şi util să apăsaţi atât de exagerat pe pedala rrromânităţii (cu trei de r, aici, tocmai pentru a sublinia, tot cu mijloace de tip caragialesc, ridicolul desăvîrşit al sugestiilor pe care le faceţi) exemplare a domnitorilor noştri din Evul Mediu? Eu nu cred, aducîndu-mi aminte, din cărţi, de existenţa unor voievozi timpurii pe care îi chema ba Seneslav, ba Litovoi, ba Menumorut, ba Tihomir. Toţi aceştia nu par deloc a fi, după nume, tocmai etnici români. Ajunşi în acest punct al discuţiei, merită să discutăm, cred, măcar niţel, şi despre Basarab I, Întemeietorul (probabil cuman, după cum susţin inclusiv voci influente din lumea istoricilor). Să fi fost toţi oamenii aceştia (în mod clar tare importanţi pentru istoria noastră naţională) nişte paleo-campioni reali ai rrromânismului grotesc pe care-l promovează astăzi BOR? Eu, unul, mă îndoiesc.
Dar nu mă îndoiesc, nici măcar o clipă, de faptul că fundamentalismul BOR (împreună cu viziunea rigid naţionalistă şi intens etnicistă a sa), sunt, la fel ca şi ineficienţa şi corupţia cruntă din viaţa politică, un cancer care macină şi distruge România.
Un cancer cu ambiţii metastatice, precum şi cu un clar potenţial letal în raport cu viitorul ţării noastre. Iar eu nu pot – şi nici nu doresc, de altfel – ca, în cor cu PS Ambrozie şi alţii fundamentalişti asemenea Prea Sfinţiei sale, să răcnesc Trăiască viitorul de aur al României, feudalismul timpuriu, populat doar cu etnici rrromâni, care să fie neapărat şi ortodocşi!
Al doilea strat al discuţiei
Bazaconiile direct spuse – ca şi acelea dibaci sugerate – de PS Ambrozie nu constituie, desigur, singurul strat al discuţiei noastre. Intenţia Guvernului Ponta, deja făcută publică, de a pune la dispoziţie un teren de foarte mari dimensiuni, pentru ridicarea unei mari moschei, în Bucureşti, la o distanţă de doar vreo doi kilometri de Arcul de Triumf (şi la doar vreo 3 kilometri de Palatul Victoria) ridică, aşa cum am subliniat deja, mai multe mari semne de întrebare.
Numitul lăcaş de cult va fi, concomitent, şi un mare centru de studii islamice, aşa cum sugerează presa? Dacă da, ce garanţii poate oferi statul român (atât propriilor cetăţeni, cât şi partenerilor şi aliaţilor din UE şi NATO) că o astfel de mare şcoală musulmană nu va aluneca, rapid, înspre condiţia de pepinieră de fundamentalişti (şi nu mă refer aici la fundamentalismul privit ca simplă şi benignă trăire religioasă, foarte profundă şi foarte rigidă, ci la acela care este precursor direct – şi ingredient central – al unor organizaţii şi acţiuni de tip terorist) ? În al doilea rând, de ce moscheea în cauză să fie ridicată tocmai în Bucureşti, atâta vreme cât centrul de greutate real al comunităţii musulmane din România s-a aflat, întotdeauna, în Dobrogea? În al treilea rând, de ce moscheea să fie ridicată tocmai cu bani donaţi de regimul Erdogan? N-am nimic cu Turcia (subliniez asta în mod apăsat); dimpotrivă, cred cu tărie că ea este o ţară foarte importantă în NATO, ca şi un partener economic şi strategic foarte important al României. Dar îndepărtarea sistematică a regimului Erdogan (unul care, subliniez, nu trebuie confundat cu Turcia cea perenă) de tradiţia modernizatoare attatürkistă poate uşor trezi îngrijorări care sunt şi foarte serioase, ca şi perfect legitime. Despre toate acestea vom mai vorbi, cred, poate ceva mai pe larg şi cu noi elemente, în săptămânile care urmează.
