Regatul Secret: un vis rotund, zgrunţuros şi cu multe cetăţi, pitit în ierburile din Herăstrău
Ca un castel de nisip lovit de valurile mării a dispărut, complet, ceea ce era, demult, Regatul Secret. El continuă, totuşi, să existe, în mine, cu toate cele cinci provincii ale sale, cu drumurile trase cu creta şi cu cetăţile puternice, cu turnuri rotunde la toate patru colţurile.
Dacă aş fi un poliţist care se tot căzneşte să întocmească un process verbal – ştii, din aceia de prin bancuri, care tot împing mortul găsit, în mare viteză, înspre strada Academiei, asta doar fiindcă habar n-au cum se scrie Edgar Quinet – aş zice că „la faţa locului am constatat următoarele: locul faptei nu e decât o suprafaţă obişnuită din beton, cu crăpături multe, rotundă, cât un spaţiu de parcare pentru zece sau douăsprezece automobile”. În linii mari, despre asta şi vorbim: În partea cea mai îndepărtată de Arcul de Triumf a Parcului Herăstrău, dincolo de lac, înspre Şoseaua Nordului, într-un loc din care puteai vedea bine, peste luciul îngust al apei, peluzele de la Clubul Diplomatic se afla, acum mai bine de 40 de ani, o placă de beton circulară, înconjurată de ierburi şi de cîţiva pomi (unul singur mai mare, ceilalţi nu prea înalţi; printre ei se afla şi o magnolie pipernicită, dar cu flori care-ţi tăiau răsuflarea).
Fost ring de dans, poate
Habar n-am ce-a fost, iniţial, placa de beton ascunsă printre iarburile înalte, pe care în partea aceea a Herăstrăului nu le cosea nimeni, niciodată. Poate va fi fost, demult, ringul de dans al vreunei terase de vară; una care a dispărut între timp. De fapt, chestiunea asta nu prea are importanţă. Ceea ce contează e că, în toamna încă însorită şi caldă când l-am descoperit, Regatul Secret arăta, dacă te uitai cu atenţie la suprafaţa brăzdată de crăpături, exact ca o ţară privită de sus, din satelit (pe cuvânt! am văzut, acum câteva zile, vreo patru poze ale marii rafinării irakiene de la Baiji, făcute de la foarte mare înălţime; şi întinderea din jurul acestui obiectiv industrial enorm, chiar dacă acoperită de fumul incendiilor şi luptelor grele date acolo, semăna izbitor – desigur, la o cu totul altă scară – cu suprafaţa oarecum plană a uriaşei plăci de beton care e suportul fizic al poveştii pe care ţi-o spun acum. Suprafaţa betonată era cam cât două sufragerii obişnuite şi-avea, înspre margine, un loc în care, cred eu, cineva preparase, pe vremuri, ciment: rămăsese acolo o ridicătură neregulată de vreo 30 de centimetri înălţime, cam cât un pat. Masa asta de ciment învechit avea să devină – dar cred că deja te-ai prins – cea mai mare regiune muntoasă a Regatului Secret. La momentul acela, tocmai mă certasem (dar rău de tot, of şi of!) cu iubita mea de-atunci. Nu eram neapărat în cel mai bun mood pe care mi-l pot imagina, dar tot m-a izbit, ca un marfar greu încărcat, potenţialul descoperirii făcute absolut întâmplător, în timpul unei lungi plimbări prin parc. Mi-am zis: aici o să-mi fac, pentru mine, o ţară de jucărie, dar cu tot ce-i trebuie; chiar şi cu cetăţi multe, ca să-i oprească pe barbarii care, cu siguranţă, mai năvălesc din când în când dinspre marea de ierburi.
Cele cinci provincii
Peste întinderea de beton a Regatului Secret trecuse multă vreme, asta se vedea cu ochiul liber: suprafaţa era aspră rău (genunchii mei şi unul din coatele mele ştiu bine asta), cu denivelări destule; şi la tot pasul găseai crăpături, cele mai multe mici şi înguste, din care ieşeau fire de iarbă şi flori de tot soiul, mai ales păpădii, dar şi unele albastre, care nu ştiu cum se numesc. Dar fostul ring de dans era brăzdat, dinspre margini spre centru, şi de câteva crăpături cu mult mai mari, de câte doi sau trei metri lungime şi late de zece sau, poate, cincisprezece centimetri chiar la marginea plăcii de beton; înspre centrul ei ele se îngustau mult, mult de tot. Aceste crăpături zdravene – ca nişte fiorduri adânci sau, mai degrabă, ca nişte râuri a căror albie se lărgeşte continuu, pe măsură ce te depărtezi de izvoare – delimitau cinci segmente distincte ale Regatului Secret, în afară de regiunea centrală, care era chiar Marele Domeniu Regal. Cele cinci arcuri de cerc, oarecum egale ca suprafaţă, din jurul părţii de mijloc a plăcii de beton erau, desigur, provinciile. Ele se numeau Ţara cea Verde (acolo creştea o cantitate mai mare de muşchi, care acoperea cam jumătate din această regiune a Regatului Secret), Syria (cea mai netedă dintre toate; şi pe care mi-o imaginam ca fiind cumva la fel ca întinderile pe care le poţi vedea, până la orizont, dacă te cocoţi pe zidurile uriaşei cetăţi care se numeşte Krak des Chevaliers şi care a fost construită, în Siria de azi, între 1142 şi 1271, de către Ordinul cruciat al Ioaniţilor), Thule (unde toate cetăţile, mari sau mici, aveau nume luate din minunata poveste nordică numită Saga despre Njal), Epsilon Eridani (acesta-i nume de stea, dar la vremea aceea citeam şi mult SF, şi cărţi de astronomie populară), precum şi Kaund-aul-Umbaz (aici se aflau munţii cei din ciment despre care am vorbit deja, cu o sumedenie de creste ascuţite şi văi înguste; în povestea pe care am construit-o, aceasta era şi provincia natală a Regelui şi, prin Înalt Ordin Regal, avea să devină feudul Prinţului Moştenitor (aşa, cam ca-n Marea Britanie, unde cel care urmează la tron e Prinţ de Wales).
Întreg Regatul Secret era brăzdat de drumuri (trase de mine cu creta – ceea ce nu era deloc uşor, crede-mă – măcar o dată pe săptămînă; cu această ocazie sper ca măcar o parte din colegii mei de şcoală de la vremea aceea să afle, în sfârşit, ce făceam eu cu toate bucăţile de cretă pe care le tot luam de pe catedră sau de la tablă şi le vâram cu orice prilej prin buzunare) şi avea câteva duzini bune de cetăţi, mai mari sau mai mici. Acestea erau construite, toate, din ipsos, vârât în tuburi goale de pastă de dinţi. Cât era încă moale ipsosul, strângeam între degete tuburile din plastic sau metal moale şi desenam astfel conturul unor fortificaţii pe care mi le închipuiam puternice şi fără cusur: în cele mai multe cazuri, cetăţile erau pătrate, cu turnuri rotunde şi mari în colţuri, ca şi cu un donjon, adesea pentagonal, în centrul incintei. În Syria, îmi aduc aminte, una din cetăţi avea nu patru, ci şase turnuri, iar donjonul din mijlocul incintei duble era în formă de stea). Cetăţile astea se întreţineau tare greu, trebuie să îţi spun, fiindcă ipsosul se măcina repede de la ploaie; dar nu-i bai, eram tenace şi le reparam, dacă era nevoie, chiar şi de două ori pe lună.
Apoi am crescut, am plecat din Bucureşti şi, după ce m-am întors din stagiatură n-am mai trecut prin partea aceea a Herăstrăului cam 20 de ani. Mi-am căutat Regatul Secret, din nou, abia acum trei ani, prin 2012. Nu mai există, aşa cum nu mai există, de fapt, întreaga parte din parc; fiindcă nişte şmecheri şi-au tras acolo nişte vile. Unele oribile, dar mari.
Aşa că, iată, nu mai am, din păcate, drumuri de tras cu creta. Şi nici cetăţi de reparat, după aproape fiecare ploaie mai puternică. Ah, ce s-o fi întâmplat cu voi, Ţară cea Verde, Syrie, Thule, Epsilon Eridani şi Kaund-aul-Umbaz?
