Sanda Budiş: mai multă energie decât în cinci atomocentrale, din acelea mari
Acum câţiva ani, la lansarea unei cărţi a Sandei Budiş (prima, din stânga jos). O carte care se numeşte Fata tatei şi mama fetei: istoria unei vieţi între România şi Elveţia şi care te izbeşte exact ca un tren. Citeşte-o şi vei afla, de-acolo, ce-nseamnă cu adevărat energie; şi determinare; şi muncă multă, şi încredere în ţara ta, toate aceste vârâte într-un singur om mărunt, dar care, iată, biruie toate necazurile. Şi plânge, des, pentru România.
Acum vreo 11 ore, Sanda Budiş m-a întrebat, pe Facebook: „Profesore, nu înţeleg dece nu se face o cercetare de adaptare a politicii, respectiv a partidelor politice ce ar trebui să se încadreze în noul instrument de comunicare ce-l avem deja de un timp şi anume ‘internetul’ ? Transparenţa ar împiedica minciuna şi frauda, nu ? Nu mă pricep la politică, sunt nulă, dar cred că e cazul să ne punem in corpore să studiem, cum spuneau profesorii mei : “mai pune un calc pe calc”…. Ce bine-ar fi să fie totul la vedere ptr. tot ‘neamu’!”. I-am văzut mesajul imediat după ce m-am trezit. Şi i-am răspuns, pe loc, fără vreo ezitare: „Dragă Sanda, probabil că numitele partide NU sunt interesate. Cum adică să nu mai fie minciună şi fraudă? Cum adică să nu mai fie şpăgi? Glumesc, desigur. Ar fi FOARTE bine să fie aşa cum zici tu, dar teamă mi-e că ne-ar trebui, pentru asta, politicieni de pe altă planetă :)”.
Ca un brand de ţară: unul mai tare decât ce-ar putea propune orice campanie publicitară
Am cunoscut-o pe Sanda acum câţiva ani, atunci când am ajutat-o, cât am putut, pe fiica ei, Sandra Pralong (aproape singură şi fără prea multe resurse) în campania electorală pe care a dus-o, într-un colegiu extrem de dificil, împotriva unui contracandidat extrem de puternic: Ecaterina Andronescu, ministru şi lider PSD (şi care, în plus, avea de toate, în cantităţi de-a dreptul uriaşe). Despre Sandra voi povesti, poate, cu altă ocazie. Dar mama ei, Sanda Budiş, chiar merită, pe bune, să vorbim despre ea. Am văzut-o, de exemplu, plângând, în destule ocazii, pentru România. Rar ai, astăzi, o aşa ocazie. În spaţiul public sau privat, oamenii plâng din cu totul alte motive. Acum două zile, defunctul (politiceşte vorbind, pentru că altfel e încă foarte viu, cu tot cu bănuţii lui puşi bine, probabil, la păstrare) Dan Şova lăcrima atunci când l-au luat pe sus. Şi Băsescu a plâns, la un moment dat, de „grija” lui Stolojan. Dar Sanda plânge, repet, pe bune. Eu n-am, slavă Domnului, nici prea multe complexe, nici o fire excesiv emotivă. Dar, serios, mă fâstâcesc cu totul (şi mă ia niţel şi cu tremurături) atunci când Sanda Budiş se pune pe bocit; reiau, pentru România, de grijă şi de amar că ţara ei are probleme. Eu aş face, serios, postere cu Sanda Budiş. Ar fi, zic eu, cea mai bună reclamă pe care ţi-o poţi imagina pentru România: un om care nu mai e la prima tinereţe, dar care crede în ţara ei, cu mai multă energie decât un om de 20 de ani; de fapt, cu mai multă energie decât – aşa cum am zis şi-n titlu – se află-n în cinci atomocentrale mari. O femeie pe care o doare, fizic, că ţara îi e năpădită de infractori de tot soiul, deghizaţi în politicieni cu ştaif.
Bătrână, fragilă şi cam smochinită – cu faţa şi fruntea brăzdate de riduri, rânduri-rânduri, de la vârstă; ca şi de la gigatonele de necazuri cu care s-a confruntat şi pe care, bravo ei, le-a învins, pe toate – Sanda Budiş e, zic eu, cea mai bună dovadă că România, deşi năpădită şi furată, în orice chip, de politicieni de toate culorile, mai are, totuşi, ceva şanse să ajungă la liman. Eu nu prea mai cred, cinstit vorbind, în numitele şanse. Dar nu-i bai, crede Sanda, cu destulă putere, şi pentru mine. Şi, presupun, nu-i deloc singură în această încredere în România. Aşa că energia ei, ca şi marea-i determinare – una cum n-aţi văzut nicicând – sunt de ajuns, de fapt, ca să menţină aprinsă, tot timpul, o lumină extrem de puternică la capătul unui tunel deja excesiv de lung. Atât de puternică-i lumina nădejdii şi credinţei Sandei Budiş că ţara noastră se poate, totuşi, însănătoşi, încât mai că mă contaminează cu o porţie zdravănă de optimism până şi pe mine, ultrapesimistul. Exact pentru acestă injecţie masivă cu optimism şi cu energie îţi şi mulţumesc mult (şi cu mai multă emoţie decât sunt dispus să recunosc, în multe cazuri), Sanda Budiş! Şi, Doamne-ajută, ţine-o tot aşa!
