Scurtă-lectură-de-weekend-pentru-domnu’-Obama-doamna-Merkel-şi-domnu’-Hollande
Aşa-i, dar ce să-i faci: foarte mulţi dintre liderii importanţi ai Occidentului contemporan se comportă ca şi cum voinţă politică şi onoare ar însemna să nu mişti, niciodată, nici măcar un deget. Nu, voinţa de a lupta înseamnă cu totul altceva!
Am găsit ieri, absolut din întâmplare (iată, se pot întâmpla şi lucruri bune în zilele ploioase şi reci de vineri, la sfârşit de noiembrie!), într-o librărie specializată în carte străină, un volum intitulat Perilous Glory: The Rise of Western Military Power (Glorie periculoasă: Creşterea puterii militare a Vestului). Autorul acestei cărţi este John France, care era, în 2011, atunci când lucrarea despre care vorbesc aici a fost publicată la editura Yale University Press, profesor de Istorie la United States Military Academy West Point, precum şi profesor de Istorie şi Studii Clasice la Swansea University.
Spre finalul textului, la paginile 392 şi 393, autorul precizează – ceea ce, ah, ar fi fi tare bine să înţeleagă, măcar acum, şi domnu’ Obama, şi doamna Merkel, şi domnu’ Hollande, ca şi multe alte doamne şi zeci de alţi domni cu rol major de decizie politică şi militară în întreaga lume occidentală – că „ni se sugerează uneori că riscurile nu sunt într-adevăr mari, că grupurile mici de forţe ostile nu posedă nimic de tipul puterii pe care o au naţiunile occidentale. Dar o astfel de sugestie este mai degrabă o scuză pentru inacţiune. Este esenţial să ai voinţa de a lupta, şi dacă aceasta lipseşte şi nu există nici o pornire de a dezvolta priceperea de a folosi armele, precum şi dacă soldaţii nu sunt eliberaţi din strânsoarea în care îi cetluiesc ideile care nu au nimic de-a face cu războiul, atunci doar să ai mai multă tehnică militară nu te ajută cu nimic. În secolul al IV-lea, Imperiul Roman avea cam jumătate de milion de oameni înarmaţi şi nici unul dintre inamicii săi nu-i putea fi rival în acest domeniu; într-adevăr, mulţi dintre ei puteau ridica doar echivalentul unei singure legiuni, deci cam 6.000 de oameni. Dar liderii romani nu s-au concentrat pe inamicii lor, ci preferau să lupte unii împotriva altora. Acum de imperiul lor s-a ales praful, oraşele lor splendide nu mai există, iar gloria lor e demult îngropată în pământ”.
O astfel de lectură ar fi, probabil, extrem de utilă pentru toţi liderii politici listaţi mai sus fiindcă, la momentul actual, aşa cum se vede cu ochiul liber, voinţă reală de a lupta nu prea există în Occident. Suntem, tu şi cu mine, parte a unui Occident care nu face, pur şi simplu, aproape nimic realmente serios (şi chiar nimic realmente decisiv) nici pentru a pune cu botul pe labe agresivul neoimperialism rus, nici pentru a rade de pe faţa pământului grupările teroriste (cum e, de exemplu, Statul Islamic) cu rădăcini într-o anumită manieră de a interpreta religia islamică.
