Special pentru viscolul cel crunt: meniu festiv cu 10 căţei de usturoi, plus mult Pink Floyd
Cam aşa arată iarna în Dobrogea de Sud; imaginează-ţi, în plus, un frig absolut monstruos, plus un viscol crunt; şi totul ridicat măcar la cub, ca să înţelegi mai bine.
Cum m-am uitat aseară la filme, până pe la două noaptea – rar mi se întâmplă asta dar, iată, din când în când, măcar, actorii mă trag, pur şi simplu, alături de ei, în televizor – m-am trezit, azi, mult mai târziu decât de obicei (adică la pe la 8, în loc de 5 şi jumătate). Cum am deschis geamul, am constat că afară miroase, deja, a iarnă.
Şi-a năvălit peste mine, brusc, o amintire: cu mare şi sfâşietoare putere, ca şi cum m-ar fi izbit o locomotivă uriaşă. În armată – asta se întâmpla spre sfârşitul anilor 1970, imediat după ce intrasem la facultate – ne-au dus, pe toţi, că aşa era moda pe-atunci, la munci agricole. O vreme a fost, într-un fel, mult mai drăguţ ca la instrucţie: stăteam în aer liber, fără să ne bată cineva la cap, la tot pasul, şi puteam fuma, măcar din când în când. A încetat să fie OK când a venit frigul, iar pentru noi, culesul porumbului a durat mult, până dincolo de jumătatea lui decembrie; mai precis, până aproape de Crăciun (nu era Crăciun, de fapt, pe vremea aceea, ci doar Ziua Republicii, când ne-au dat, prima dată-n toată armata, mâncare care chiar era bună, şi-avea – culmea! – chiar şi ceva bucăţele de carne digerabilă). În Dobrogea de Sud, iernile pot fi crunte, în sensul cel mai plin al cuvântului: vântul e extrem de puternic, iar aerul sărat şi umed ce vine dinspre mare te distruge, pur şi simplu, aşa îi de rece.
Sfârşit de decembrie, la cules porumb sticlos
Scena de care vă povestesc aici s-a întâmplat într-o zi, pe la 11, cred. Bătea un vânt groaznic (groaznic ridicat la cub, ori doi, înmulţit cu zece, înmulţit apoi cu 3,14, şi-apoi iar, totul, la cub – sau măcar la pătrat, ca să nu exagerăm inutil), iar fulgii de zăpadă nu cădeau, ci se mişcau, exact ca nişte cuţite mici, de gheaţă, pe orizontală, cu o viteză aproape balistică, înfingându-ţi-se-n faţă. Noi culegeam porumb, care-avea deja ştiuleţii pur şi simplu casanţi, din cauza gerului năprasnic. Cu pănuşile era, desigur, o veselie încă şi mai mare: te tăiau la mâini, dacă nu erai foarte atent, exact ca sticla de pahar ciobit, sau ca nişte cioburi foarte mari şi parşive de bec spart pe neşteptate. Eram singur pe rândul meu, în lanul de porumb îngheţat, pur şi simplu-aproape mort de frig, deşi pusesem pe mine, înainte de a pleca din cazarmă, absolut toate hainele pe care le-aveam în valiza de lemn verde, pe care mi-o făcuse, cu mare grijă, bunicul.
Nu credeam, serios, că o să mai apuc sfârşitul zilei aceleia, atât putea fi de frig; şi atât de puternic era vântul. De nicăieri, ceea ce m-a speriat îngrozitor, a început să se audă, brusc – tărişor, de altfel – Pink Floyd. Citisem, nu mai ştiu pe unde, că-aşa se întâmplă când mori de frig: chiar înainte de sfârşit încep să ţi se pară tot felul de lucruri – ba că-i cald şi bine, ba că eşti pe plaje însorite, cu valuri domoale şi delfini care vin până la mal. La mine, vezi bine, cazul era încă şi mai grav, unul galopant, ca să zic aşa: mi se părea c-aud muzică, ceea ce era, clar, absolut imposibil în mijlocul lanului de porumb. Muzica – era chiar Several Species of Small Furry Animals Gathered Together in a Cave and Grooving with a Pict, de pe albumul Ummagumma – se-auzea din ce în ce mai tare, iar eu mă resemnasem, într-un fel: mai aveam de trăit, se vede bine, doar cel mult câteva minute.
Apoi am simţit, deodată, că nu mai sunt singur: în spatele meu ajunsese, tiptil, locotenentul care comanda plutonul meu de militari TR: nu l-am mai văzut după armată, dar îi doresc tot binele din lume, fiindcă era un om perfect normal şi extrem de decent. Avea, doar pe jumătate ascuns sub manta, un casetofon portabil, bulgăresc, de o culoare absolut oribilă, dar din care se-auzea Pink Floyd. Şi mi-a dat, urându-mi la mulţi ani – toate astea se întâmplau chiar de ziua mea, care-i pe 14 decembrie – un cadou absolut minunat: un sandwich făcut din două felii mărişoare de pâine, unse din belşug cu margarină, plus o felioară de salam, plus vreo 10 căţei de usturoi, tăiaţi în jumătate, pe lung, şi înfipţi cumva în margarină. Ca să fie totul mai săţios, locotenentul presărase peste margarină, salam şi usturoi şi cam un pumn de zahăr, că altceva nu mai avea în casă. Zahăr-pudră, ca fiu foarte exact.
Dacă vine gerul ăl mare, ceea ce înţeleg că se va întâmpla curând, să încercaţi şi voi, neapărat, tipul acesta de sandwich: vă spun cu mâna pe inimă, nu-i nimic, dar chiar nimic mai bun pe toată faţa Pământului. Şi puneţi-vă şi Floyd, dacă vă place, că doar aşa meniul de viscol e realmente complet.
