SRI: mai ţineţi minte bancurile cu „inima ţării; care bate; şi bate; şi bate”?
Dar pe oamenii ăştia nu-i interceptaţi, măi băieţi? Poate sunt, şi ei, nişte iredentişti din aceia care vor să ne smulgă Oltenia. Sau Teleormanul, vai nouă!
Deşi România are acum o populaţie totală de cel puţin 16 ori mai mică decât aceea a SUA, SRI întreprinde misiuni de ascultare şi interceptare a convorbirilor telefonice, în cazuri definite (cam prea vag, după gustul meu) ca fiind de „securitate naţională”, într-un număr de două ori mai mare decât FBI, ne informează presa (vezi, de exemplu, http://www.stiripesurse.ro/sri-asculta-mai-multe-telefoane-decat-fbi_969586.html). Sursele deschise ne mai spun şi că mai „concret, în 2014, SRI a făcut 2.469 de interceptări pe securitate naţională la o populaţie de 20 de milioane de locuitori (luăm în calcul că unii sunt plecaţi la lucru în străinătate), în timp ce FBI a făcut 1.416 interceptări pe o lege similară la o populaţie de 319 milioane”. Tot din presă aflăm că raportele publicate de Serviciul Român de Informaţii „arată că în ultimii 10 ani totalul interceptărilor făcute de SRI a crescut cu 700 %), aşa încât s-a ajuns de la un număr de 6.370 de interceptări, în 2005, la 44.759 (wow, câtă precizie!) în anul 2014.
Floare la ureche: cheltuieli uriaşe, rezultate până la genunchiul broaştei
Sigur că-i foarte dificil de justificat o astfel de creştere a numărului total de interceptări, într-o ţară care, să nu uităm, NU e Coreea de Nord. Şi că, de asemenea, sunt aproape imposibil de justificat cheltuielile imense, având în vedere rezultatele în realitate extrem de modeste ale efortului SRI (Serviciul, să nu uităm, efectuează interceptări legate nu doar de probleme de securitate naţională, ci şi la cerea Direcţiei Naţionale Antocorupţie, a parchetelor şi a altor instituţii ale statului). Să mă explic: după 44.000 de interceptări în total, în 2014, tot ceea ce se vede cu ochiul liber e un număr de persoane trimise în judecată, poate vreo 50 (deşi, la o socoteală mai atentă, numărul celor care într-adevăr contează nu trece de două duzini). Asta înseamnă câte un proces deschis unuia care, de exemplu, fură de rupe, la fiecare 880 de interceptări. Dacă ţie ţi se pare acesta un randament măcar în chip minimal mulţumitor, mai bine mă mut pe altă planetă. E ca şi cum ai trage 880 de cartuşe ca să împuşti una bucată vrabie. Drăguţ, nu-i aşa?
Vânătoare mare: de inamici pe care-i inventăm fuguţa, atunci când ei nu există
Dar, să fie clar, în SRI există şi situaţii în care risipa de bani publici atinge cote încă şi mai nebuneşti. Să vă dau un exemplu, cât se poate de concret (şi de verificabil): În anul 2000, spre finalul cursului de câteva luni pe care l-am făcut la Colegiul Naţional de Apărare (şi despre care am mai scris, şi în alte ocazii), am ajuns, „cu clasa”, la Craiova. Acolo, gazde principale ne-au fost cei de la Jandarmi. Nişte namile (lucru obligatoriu, în misiuni care sunt, mai toate, de riot control), oamenii aceia s-au pus, temeinic, să ne îndoape şi să toarne în noi diferite licori. Pe cale de consecinţă, după vreo 6 sau 7 ore de lupte înverşunate cu fripturile şi şpriţurile, rândurile mesenilor – şi dintre noi, cursanţii, dar şi dintre gazde – s-au mai rărit. Prin urmare, ne-am strâns, toţi cei care rămăsesem încă în stare de funcţionare, la o singură masă, unde am luat-o de la capăt (şi-acum mă doare ficatul, rău de tot, când mă gândesc la ziua aceea). Peste masă, chiar în faţa mea, un domn zîmbitor, cu niţică chelie. Am făcut cunoştinţă. L-am întrebat, în lipsă de alt subiect, cam cu ce se ocupă. Mi-a zis că lucrează la SRI şi are „grijă să nu se lăţească prea tare iredentismul”. Cum Craiova e, totuşi, în Dolj, mi s-a părut firesc să-l întreb: „dar aici, la dumneavoastră, cam cine sunt iredentiştii aceştia?”. S-a uitat lung la mine şi apoi mi-a zis, apăsat, arătându-mi cu degetul un alt vecin de masă, care tocmai îşi punea, delicat, vin în pahar: „Cine sunt iredentiştii de care mă ocup? Bulgarii, uite, chiar domnul ăsta!”. Complet năucit, am ascultat apoi o poveste absolut aberantă despre „primejdia bulgărească, care-i mai mare decât cea cu ungurii!”. La un moment dat, am crezut că nu aud bine; sau că dorm, şi ceea ce se întâmplă e un vis aiurit. Nici vorbă. Interlocutorul meu continua să-i înfiereze, mânios, pe iredentiştii bulgari „care vor să ne smulgă Oltenia noastră, inima adevărată a României”.
O vreme, n-am prea înţeles logica unei astfel de preocupări. Sigur că statul român a avut ceva probleme cu naţionaliştii şi iredentiştii bulgari. Dar asta se întâmpla demult, acum mai bine de un secol, şi în Dobrogea, nicidecum în Oltenia. Dar, la dracu’, ce contează astfel de „amănunte”? Omul cu care vorbeam era, după propriile lui declaraţii, „ofiţer superior”. Adică cel puţin maior (şi cel mult colonel). Cum nu-i de imaginat că era şef doar peste el însuşi, probabil că făcea parte, la nivel de judeţ, dintr-un birou de vreo 10 (sau poate chiar 20) de oameni. Ceea ce înseamna, la nivel naţional, la vremea aceea, cel puţin între 400 şi 800 de inşi specializaţi în vânătoarea de iredentişti (la acest număr am mai putea adăuga, cred, măcar încă vreo sută, într-o structură de comandament, la „centru”). Cum iredentişti bulgari nu găseşti azi nicăieri, nici dacă tragi cu tunul, cum e dificil de imaginat că sârbii din Banat sau lipovenii din Deltă organizează la fiecare ceas comploturi secesioniste, e clar că o astfel de structură nu se poate ocupa decât de iredentismul maghiar. Care există. Dar este, numeric vorbind, absolut minuscul. Şi cantonat exclusiv în Ardeal. Asta poate da de lucru, să zicem, pentru vreo sută de oameni. Şi restul? Păi restul taie frunze la câini, pe banii tăi şi-ai mei. Doar nu crezi că are de gând cineva să desfiinţeze mândreţe de structură, cu tradiţie, cu buget, cu sute de posturi bine plătite, doar pentru că nu există obiectul real de activitate al segmentului instituţional în cauză.
Până la un punct, cam aşa ar putea fi, până la un punct, şi cu interceptările. 44.000 de interceptări într-un an înseamnă o grămadă de oameni direct implicaţi în acestă activitate. Şi, mai ales, o grămadă de şefi: o turmă întreagă de colonei şi generali. Păi ce-ai vrea tu, cetăţean nenorocit şi cârtitor? Să nu mai poate duce oamenii aceştia bănuţi acasă, la copilaşi? Ai vrea tu – zi cinstit, nenorocitule! – să moară de foame, cu zile, domnii colonei, domnii generali şi toate pilele lor?
Of, câtă naivitate! Aşadar, ca să poată fi justificate cumva bugetele babane ale unor compartimente ale SRI, ca şi şirurile nesfârşite de angajări, trebuie inventat, la nevoie, şi un obiect al muncii. Nu există iredentişti bulgari? Şi ce dacă? Inventăm unii! Nu se justifică 44.000 de interceptări, atâta vreme cât rezultatele palpabile sunt atât de modeste? Şi ce dacă? La anul ascultăm şi mai multă lume; aşa, să pară că muncim!
Exact ca-n bancurile despre Securitatea lui Ceauşescu, SRI e un fel de „inimă a ţării. Care bate. Şi bate. Şi bate”. Continuu, chiar şi dacă nu are nici pe cine; şi nici de ce să bată; sau să intercepteze, în cazul descris acum de presă, cu atâte de multe amănunte.
