Succes românesc: doi centimetri de leucoplast, ca să astupi tot găuroiul imens din tribordul Titanicului
Cam aşa-i şi PIB-ul României: din el dispar, anual, ne spune SRI, peste 57 de miliarde de lei; iar Fiscul şi DNA recuperează cam de 14 ori mai puţin…
Ieri seara, pe la orele 21.02, Mediafax publica o ştire intitulată DNA a pus sechestru pe terenuri şi clădiri de două milioane de euro aparţinând lui Ioan Niculae. Textul în cauză ne spune, între altele, că „Ioan Niculae a fost adus din Penitenciarul Găeşti la DNA, miercuri, pentru a i se aduce la cunoştinţă că a fost pus sechestru pe o parte din averea sa. Omul de afaceri execută din aprilie o pedeapsă de doi ani şi şase luni de închisoare, în dosarul “Mită la PSD””. Tot ieri, dar cu câteva ore mai devreme (adică fix la 16.59), aceeaşi agenţie de ştiri ne spunea că ANAF a recuperat 2,5 milioane lei de la o persoană din cele 10 verificate cu averi de peste 20 milioane de euro. Ştirea ne mai spune şi că, din cele 10 persoane fizice cu averi foarte mari verificate în luna noiembrie a.c., trei (trei din 10 înseamnă, la naiba, 30 %!) au deja dosare de urmărire penală. În cazul acestui prim grup de oameni foarte bogaţi care a fost verificat de Fisc s-a constatat că ei „au realizat în anul 2011 venituri nedeclarate de 86,9 milioane lei, pentru care trebuie să plătească un impozit de circa 14 milioane lei”, precum şi că „din suma totală, veniturile nedeclarate cu sursă neidentificată au reprezentat 23,77 milioane lei, pentru care persoanele fizice datorează un impozit pe venit suplimentar de 3,8 milioane lei şi penalităţi de întârziere şi dobânzi de 2,44 milioane lei”.
Scurt exerciţiu de memorie
La jumătatea lui mai 2011, directorul de atunci al SRI, George Maior, afirma, într-o emisiune televizată, că economia neagră ar fi constituit, în 2009, cam 35 % din Produsul Intern Brut (PIB) al României, cu un prejudiciu estimat de 80 de miliarde de lei. El estima că, între timp, acest procent s-ar mai redus, până la un nivel de 25-27% din PIB. Asta înseamnă, dacă am socit eu bine, o reducere a prejudiciului anual de la 80 de miliarde de lei (adică în jur de 17,8 miliarde euro) la o sumă cu două şeptimi mai mică, deci de vreo 57 miliarde lei (adică vreo 12,7 miliarde euro). Astea-s cifrele, nu avem ce face. Cine nu crede, poate verifica datele la http://www.business24.ro/pro-tv/stiri-pro-tv/maior-sri-economia-neagra-35-din-pib-in-2009-vezi-de-unde-provin-banii-negri-1490656.
Un calcul deloc păcălitor şi simplu de făcut
Operând cu cifrele de mai sus, rezultă, pe scurt, următoarele: în România se fură, conform rapoartelor oficiale, măcar 57 de miliarde de lei pe an. Şi statul a recuperat, ieri, cam 2,5 milioane lei. Să adăugăm la aceşti bani şi valoarea clădirilor puse sub sechestru, tot ieri, deci 2,5 milioane de euro x 4,5 lei = 11,25 milioane lei. Plus cele 2,5 milioane deja puse la socoteală înseamnă, cu totul, cam 13,75 milioane lei recuperaţi într-o zi. 14 milioane, ca să lucrăm cu cifre rotunde. Adică 70 de milioane pe săptămână (Fiscul are şi el weekend, nu-i aşa?). Asta înseamnă, una peste alta, că statul poate recupera, în fiecare an (desigur, în ipoteza excesiv de optimistă că toate zilele dintr-un an sunt la fel de bune pentru stat, în lupta contra economiei subterane, ca şi cea de ieri) cam 70 milioane x 52 de săptămâni = 3.640 milioane lei, adică 3,64 miliarde.
Minunat, bravo! Bravo! Dar, totuşi, e o întrebare: dacă în fiecare an statul pierde cel puţin 57 miliarde de lei şi recuperează, din ei, cel mult vreo 4, unde sunt ceilalţi bani? Unde-i diferenţa, de 53 miliarde lei, respectiv de aproape 12 miliarde de euro? Şi, dacă n-o găsim nicăieri, de ce ne tot bucurăm, ca proştii, de „marile succese” ale luptei contra furtului, pe toate căile, din banul public? Fiindcă cifrele prezentate aici spun clar: efortul de recuperare a banilor furaţi de la stat produce, din păcate, rezultate jalnic de mici; şi complet insuficiente. Exact – ceea ce sugerem şi-n titlu, de altfel – ca şi cum am avea un pachebot mare, ca Titanicul, cu un găuroi imens în tot tribordul, şi-am încerca să-l salvăm de scufundare, peticindu-l cu leucoplast. Doi centimetri, doar, că atât avem. Îmi pare rău, dar în mod limpede n-ajunge.
Aşa deci… Dar, dacă tot vine Crăciunul, poate-ar trebui să discutăm acum, nu-i aşa, doar despre subiecte cu muuuuult mai optimiste. Cine se oferă, deci, să ne mai doinească niţel, în tot spaţiul public, despre frumosul anestezic colectiv intitulat „România lucrului bine făcut”?
