Tovarăşa de la Partid şi galopul disperat al vacii : dramă în Covasna
Patrupedul de care vorbesc era mai masiv, iar peisajul înconjurător era cu mult mai arid, aproape ca în Sahel
Mulţi îi ziceau Gizi scorpia (sau Gizi-plus-alte-cuvinte-grele, câte unul singur, sau chiar câte două-trei, toate – dar absolut toate – imposibil de reprodus aici). Gizella era a doua (sau poate doar a treia, în ordinea descrescătoare a importanţei funcţiilor), pe cât îmi aduc eu aminte, în ierarhia judeţenei PCR din Covasna, pe la jumătatea anilor ’80. O vedeam frecvent, în toate acele ocazii când pe noi, profesorii de Istorie şi de Filosofie, ne obligau să participăm la nişte şedinţe de „pregătire politico-ideologică” interminabile, în care tot felul de activişti semioligofreni şi sută la sută agramaţi se străduiau să recite, cu patos (real? mimat? – dar, până la urmă, ce mai contează acum), pasaje întregi din cele mai recente cuvîntări ale lui Nicolae Ceauşescu. Tovarăşa Gizella stătea ţeapănă, la prezidiu, şi ne privea cu ochii la fel de expresivi ca aceia de stavrid (dar, totuşi, ceva mai mărişori decât ai vertebratului cu branhii). Ştiam despre dânsa, chiar de la unii colegi secui, alături de care lucram, ca profesor, în liceul la care primisem repartiţie, doar că ar fi „vorba neamţului, ganz ungeheuerlich”. Adică pe deplin monstruoasă (pe nemţeşte sună mult mai bine decât în română, cred).
Vara indiană în lanul de porumb
La vremea aceea, şcoala începea, pe hârtie, la 15 septembrie. În realitate, predam primele lecţii abia prin noiembrie, târziu. Între timp, vreme de opt, sau poate chiar zece săptămâni, strângeam, zi după zi, cartofi şi porumb, împreună cu elevii. Cred că în al doilea an al meu de stagiatură – deci în toamna lui 1986 – am avut parte de ceea ce se cheamă „vară indiană”: zile în şir, toamna târziu, îngrozitor de calde şi îngrozitor de secetoase. În toamna aceea am strâns cantităţi interminabile de porumb. Plantele erau complet uscate, de culoarea crustei de la crema de zahăr ars. Iarba de pe lângă lanul de porumb arăta, şi ea, ca şi cum cineva ar fi bombardat, în mod repetat, zona cu napalm. Nicăieri, cât vedeai cu ochii (cu excepţia munţilor de la orizont) nu vedeai nimic verde: totul era uscat-iască, din cauza secetei care începusă încă din vară.
Munceam în lan, când la vreo 200 de metri depărtare de noi a oprit brusc o maşină neagră, cu număr mic, ca pentru ştabi, de unde a coborât Gizi a noastră, venită în inspecţie. Avea păr puţin (aşa, cam ca şi preşedintele Băsescu, înainte de a lua salutara decizie de a scăpa complet de ridicola-i freză), dar făcea eforturi disperate să se coafeze cu tot soiul de buclişoare. Arăta absolut ridicol, dar, probabil, n-o ducea mintea să-şi cumpere perucă. Şi, în mod limpede, n-ar fi lăsat-o nimeni să umble rasă în cap, ca Persis Khambatta (aveam la vremea un coleg care deţinea o adevărată comoară – un afiş mare şi lucios, în care Persis arăta chiar bine, deşi n-avea fir de păr pe cap).
Gizella noastră se şi vopsise, am constatat noi, năuciţi. Părul ei buclat savant era acum complet verde (LOL!), un verde cam între culoarea gazonului de pe terenurile de fotbal foarte bine întreţinute şi culoarea lămâilor lime. Am vârât imediat capul în porumb, am râs niţel şi m-am întors din nou să privesc spre şosea, acolo unde patrula voiniceşte, pe marginea lanului, tovarăşa de la Partid. Atunci a început şi drama cea cruntă. De trei sau patru zile, se ţinea după noi, cu mare încăpăţânare, o vacă aproape moartă de foame, probabil rătăcită. Încerca, săraca, să supravieţuiască cumva, în peisajul cel crunt lovit de secetă. Frunzele şi pănuşile complet uscate ale plantelor de porumb nu erau, probabil, deloc bune de mîncat; dar, pentru bietul animal, noi, cei veniţi la recoltat, am fost, o vreme, o uriaşă şi tare binevenită fereastră de oportunitate. Primea de la noi ba puţină pâine, ba cîte un fruct, ba nişte apă.
Concurs de viteză, mai tare ca la Olimpiadă
Când a văzut-o pe Gizella, vaca cea aproape moartă de foame aproape că s-a smintit de bucurie: în sfârşit, ceva verde, ceva tocmai bun de prins între dinţi şi de rumegat! Nu mi-am inaginat niciodată, până atunci, că o vacă poate prinde aşa viteză. Când te uitai la ea cum fuge după Gizi – care, şi ea, la rândul ei, fugea mîncând pământul, chiar dacă era încălţată cu pantofi cu toc foarte înalt – aveai senzaţia că patrupedul cel masiv sparge, în curând, bariera sunetului. Zeci de copii de şcoală, ca şi noi, vreo duzină de profesori şi maiştri, râdeam în hohote. Râdea în hohote până şi şoferul tovarăşei Gizella – firesc, nu te puteai abţine în nici un fel, scena era absolut incredibilă. Ne-am domolit abia când şoferul s-a dezmeticit, a urcat în maşină, a demarat în trombă, a ajuns-o din urmă pe Gizella şi a recuperat-o. Chiar la timp, căci vaca aproape că o ajunsese din urmă pe tovarăşa de la Partid; şi, vai, cât de mare ar fi fost frustrarea bietului animal când ar fi dat nu de o porţie de iarbă proaspătă, ci doar de nişte smocuri de păr buclat şi iscusit văpsit.
Povestea aceasta atât de intens dramatică este, totuşi, una cu happy end pe deplin conturat. Şi dublu. A doua zi, vaca cea capabilă să scoată timp olimpic pe suta de metri a primit, de la noi toţi, o grămadă zdravănă de mere şi de frunze verzi, aduse tocmai de la oraş. O colegă de-a noastră i-a pus în faţă şi o pungă plină-ochi cu iarbă proaspăt ruptă din grădină. Iar pe noi, cei trimişi cu forţa la recoltat porumb, tovarăşa Gizella ne-a lăsat complet în pace, vreme de multe-multe săptămâni.
