Un autobuz numit Sandokan: şocul grozav al descoperirii Occidentului
Ţinta finală a călătoriei noastre, spre Vest, cu hârbuitul autobuz de navetişti numit Sandokan
Prin 1993 am primit (nici până-n ziua de zi n-am aflat, cu exactitate, de ce) invitaţia să mă duc în Germania, vreme de cam două săptămâni, la un soi de seminar. După cum m-am lămurit ulterior, nu era vorba despre nici un workshop, ci pur şi simplu despre un experiement, exact ca atunci când vâri cu intenţie un băţ într-un muşuroi de furnici, fiind curios să afli cum vor reacţiona acestea. Mai precis, unul din partidele mari ale Germaniei recent reunificate a strâns, pur şi simplu, cam 60 de români şi maghiari (din Ungaria şi din România), toţi „cu ceva perspective”, în acelaşi loc, vreme de aproape 15 zile, ca să vadă ce se întâmplă – şi dacă, măcar pe termen lung, reconcilierea istorică între cele două popoare şi idei politice aflate, vreme de 1.000 de ani, într-o permanentă coliziune (punctată şi cu destule războaie, precum şi cu masacre sinistre) e cumva posibilă.
Cu autobuzul de navetişti, spre Köln
Invitaţia în cauză era deschisă şi extrem de flexibilă, aşa că am reuşit să-i conving, nu foarte greu, pe cei care mi-au remis-o să mai integreze în grup şi un număr (mic, de altfel) de prieteni ai mei. În final, am avut şi libertatea să ne alegem mijlocul de transport cu care urma să călătorim, cu toţii, până la Köln. Şi am ales, vai de sufletul nostru! Iniţial ne-am târguit, în numele întregului grup de romîni, de peste 40 de oameni, cu cei de la ONT (care încă exista, în vremea aceea). Dar autocarele moderne erau încă tare puţine şi cei cu care am discutat ne-au cerut o căruţă de bani. Unul dintre noi şi-a adus atunci aminte că „ştie bine de tot, încă din şcoala generală”, pe cineva care ajunsese şofer de rată. În anii comunismului (şi, din inerţie, chiar şi în prima perioadă de după căderea lui Ceuşescu, la sfârşitul lui 1989), numeam rată un mijloc de transport, mai ales pentru navetişti; şi care, „cu toate că era din neamul autobuzelor, părea un soi de rudă prăpădită a acestora, oaia neagră a familiei de maşini. Îţi amintea de căruţele de poştă din secolul al XIX-lea, fără suspensii, vehicule care te hurducau şi te umpleau de praf, gata să se dezmembreze la prima groapă a drumului… Uşile nu se închideau bine, cauciucurile erau tocite, scaunele tari şi scorojite…, găuri în podea, prin care vedeai cum pămîntul îţi fuge de sub picioare” (îs ferm, dar chiar ferm convins că Ioana Pârvulescu, căreia îi aparţin rândurile citate mai sus, vorbeşte, în fabulosul său text publicat în România Literară prin toamna lui 2004, chiar despre maşina cea hârbuită cu care am călătorit noi, zile în şir, până în Germania). Ne-am înţeles la preţ cu şoferul autobuzului de navetişti, ne-am făcut bagajele şi, iată-ne! – eram gata de drum.
Ultimul sosit, după o crâncenă ceartă cu iubita
Lipsea însă, ne-am dat noi seama (în timp util, din fericire pentru firul istorisirii) unul din prietenii noştri. Ajuns între timp un foarte important om politic, n-o să-i dau aici numele, pentru că şi-aşa are destule probleme în CV. Ne-am sfătuit cu şoferul – care ne-a zis, voios: „dacă tot am fugit de la sirvici, cu tot cu Sandokan (aşa-i zicea el autobuzului; mai ţineţi, cumva, minte filmele despre tigrul Malaeziei, avîndu-l pe Kabir Bedi în rolul principal?), aşteptăm cât treboe, nu-i problemă, numa’ mai daţi-mi o ţigară de-aia şmecheră, de-a voastră, că-i mai bună ca ale mele” – şi ne-am pus pe aşteptat. Cam şase ore, cu totul. În sfârşit, prietenul nostru a sosit. Păcat că n-am făcut poze cu el, chiar atunci. Căzuse, cred, prin absolut toate rigolele oraşului, dar ţinea zdravăn de cele două paporniţe pe care le avea în mâini: una cu câteva haine şi o pereche de pantofi de schimb, iar cealaltă plină cu sticle. Tocmai se certase cu iubita lui de atunci (n-o să-i dau nici ei numele, ca să las naţiunii complet neştirbită o prea frumoasă iluzie legată de o „adevărată doamnă, cum puţine-s la noi”, care şi azi e prezentă, din plin, în spaţiul public). Prietenul nostru, cătrănit rău, după ceartă, decisese deja că mai bine-i să-şi înece tot amarul în băutură. Dar cum amarul în cauză părea a fi însă extrem de rezistent în confruntarea cu lichidele de prin clondire, omul nostru a băut continuu, pratic pân’ la Köln. Când l-a lovit oboseala – ceea ce s-a întâmplat, de altfel, imediat ce a dat de autobuz – s-a şi întins pe o banchetă, de unde nici nu s-a mai putut ridica. Din când în când, cam la fiecare 150 sau 200 de kilometri, îl mai scoteam noi, ca pe un sac mare de cartofi, din rată, ca să mai ia o gură de aer şi să se joace niţel de-a circuitul apei în natură. Apoi îl aburcam îndărăt, în autobuz; şi, cuminţel, prietenul nostru se prăbuşea iar pe banchetă, dar nu înainte de mai turna într-însul măcar un sfert de litru de tărie incoloră. Aşa se şi face că, de fapt, el n-a apucat să vadă nimic, pe întreg drumul. Şi nici n-avea cum să ştie unde suntem, fiindcă nimeni nu s-a gândit vreodată că ar fi nevoie, în pereţii autobuzelor, de geamuri construite jos de tot, aproape de podea, special că să poată privi prin ele călătorii osteniţi din diverse cauze, zăcând întinşi pe scaune.
Bucurie mare: The Conquest of Paradise
Când am ajuns în Ungaria, după ce parcursesem prin ţara vecină doar vreo sută de kilometri, prietenul nostru – aflat, repet, de peste o zi în pragul comei alcoolice şi inacapabil să-şi ţină ochii deschişi (norocul nostru, ziceam noi, că reuşeşte, totuşi, să respire) – a dat, brusc, semne intense că vrea să ne zică ceva. Ne-am cam speriat, am crezut iniţial că simte că moare şi ne cere să-l ducem la spital. Nici vorbă. După un sfert de oră de efort încordat, a reuşit să ne spună că „am ajuns, ştiu asta sigur, în altă parte, în altă ţară”. Uluiţi – fiindcă, repet, omul nostru nici nu se putea ţine pe picioare; nu putea, fiind permanent culcat pe banchetă, nici să se uite pe geam; şi nu era, de altfel, în stare de nici unele – l-am întrebat, în cor: „De unde ştii?” S-a încordat îngrozitor – presupun că într-adevăr făcea eforturi herculeene ca să ne poată răspunde – şi ne-a zis, cu un uluitor simţ (complet neafectat, se pare, de cearta cu iubita sau de multele sticle de votcă) al detaliului precis şi foarte relevant: „Băi băieţi, asta nu-i România! P-aici nu-s nici gropi în şosea şi nici nu put WC-urile!”. Cu bucuria enormă şi convingerea deplină că a descoperit o lume complet nouă, cu totul altfel decât cea de acasă (cam la fel trebuie să se fi simţit, cred eu, şi Columb, atunci când a ajuns în Americi), prietenul nostru ne-a cerut să-i desfacem „de îndată” încă o sticlă şi a recăzut, până la Köln, în starea de semi-comă bahică din care ieşise, din motive cu totul excepţionale, pentru doar câteva minute. Abia în Germania s-a şi potolit, între altele fiindcă terminase tot ce era în sticlele pe care le-adusese cu el. I-a fost rău, în continuare, vreo câteva zile, până ce i s-a mai întremat niţel ficatul; dar tare era mândru de el îsuşi prietenul nostru, fiindcă – ţinea minte asta! – „băă, eu am fost primu’ care a descoperit că Occidentu-i cu totul altfel decât cum e pe la noi!”.
Aşa-i, trebuie să recunosc: Occidentu-i cu totul altfel decât regiunea în care se află şi România (asta ne spune, nu neapărat mai clar, mai lesne de înţeles, ci doar pe câteva sute bune de pagini, şi volumul coordonat de Daniel Chirot, intitulat Originile înapoierii în Europa de Est, publicat la Berkeley în 1989, tradus apoi şi în româneşte, prin 2004 şi publicat, tot atunci, la Editura Corint); mai trebuie să recunosc, în plus, aducând-mi aminte de păţania prietenului meu, şi că poţi face, cu remarcabilă precizie, descoperiri foarte importante, care-ţi schimbă – complet şi definitiv – viaţa, chiar şi atunci când eşti incapabil să-ţi ţii ochii deschişi şi zaci, cu zilele, pe bancheta prăfuită dintr-un autobuz hârbuit, de navetişti.
