Un fel de Marco Polo, dar mult mai mic; precum şi cu pene lucioase, gri
Dacă te uiţi cu suficientă atenţie, vezi, negreşit, cum te priveşte, şi pe tine, prin plasa deasă de la geam, porumbelul cel aşa curios, aflat în expediţie de explorare.
De trei sau patru zile suntem, într-un fel, în plină Epocă a Marilor Explorări Geografice: o familie de porumbei ne studiază foarte intens, la orice oră-a zilei. Acum, de exemplu, unul dintre ei (acesta-i cel mai curios din cei doi; şi nu se teme deloc de noi, nedând nici un semn că ar dori să zboare, chiar dacă ne apropiem de el în mare grabă) stă pe pervazul geamului de la bucătărie şi se uită, cât se poate atent, la tot ce întâmplă în încăpere, privindu-ne, cum poate, prin ochiurile plasei dese de la geam. Minus plasa şi termopanele, cam la fel făcea şi Marco Polo, atunci când a ajuns în China, în 1298, la curtea lui Cublai Han, cel „coborâtor direct din viţa împărătească a lui Gingis Han, întâiul împărat al tuturor tătarilor din lume”: privea cu mare atenţie palatul imperial uriaş de la Canbaluc (Beijingul de azi) – o clădire împrejmuită cu un „mare zid pătrat, cu latura de o milă”, care avea „grinzile acoperişului… toate de culoare aurie, şi galbene, şi verzi, şi albastre şi de alte culori,… lăcuite atât de bine şi de meşteşugit, încât scânteiază ca cristalul, aşa că de la mari depărtări palatul străluceşte” (Cartea lui Marco Polo sau Descoperirea Lumii, text integral, rescris în franceza modernă şi comentat de A. t’Serstevens, în româneşte de Traian Filip şi Gheorge Edmond Gussi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, pp. 153 şi 164-166). Sigur, apartamentul nostru de la etajul întâi, aflat la vreo 200 de metri, în linie dreaptă, de Piaţa Timpuri Noi nu-i chiar aşa frumos; şi nici atât de mare (şi, alt motiv de mâhnire, n-are nici grinzi de lemn), dar curiozitatea de exploratori a celor doi porumbei este, foarte clar, cel puţin la fel de bine profilată ca şi aceea a lui Marco Polo, fiul lui messire Nicolao. Celălalt porumbel, aparent mai reţinut, este – de fapt – la fel de curios, doar că el (sau poate ea, nu m-am lămurit încă) preferă să privească în balcon, unde am inclusiv o colecţie alcătuită din câţiva pitici micuţi din ceramică, pe care-i pun, mai ales peste vară, să-mi păzească florile; acum, numiţii pitici sunt, ca să zic aşa, într-o vacanţă prelungită – care se termină, însă, în curând. Fac pariu că-n zile următoare cei doi exploratori înaripaţi ar putea încerca să-şi facă, dacă pot şi au cu ce, cuibul pe pervazul de la bucătăria noastră. Vă ţin la curent, staţi liniştiţi!
Tot ce se întâmplă la noi în balcon e studiat, la fel, cu mare atenţie, de porumbelul numărul 2: în special piticii din ceramică de lângă ghivecele cu flori par să-l intereseze.
